„Cât am jinduit în pușcărie după preafrumoasele slujbe!”

Volumul Floarea de Foc a fost scris parcă din­tr-o răsuflare, între 2 decembrie 1963 și 8 iulie 1964, imediat după ieșirea - petrecută în ziua de 13 noiembrie 1963 - din închisorile comuniste, unde Alexandru Mironescu fusese arestat timp de peste cinci ani alături de alți 15 membri ai Rugului Aprins și împreună cu fiul său Șerban Mironescu, încă student. Un motiv în plus ca acest volum să fie impresionant nu numai ca mărime, cât mai ales prin cultura amplă și rafinată, prin dezinvoltura și inteligența mărturisirii credinței creștine, prin curajul autorului de a rămâne anticomunist. Redăm mai jos câteva pagini din această memorabilă mărturie: Săptămâna Pătimirilor oglindită în patimile martirilor și mărturisitorilor din închisorile comuniste...

„E Săptămâna Patimilor. Cât am jinduit, în pușcărie, după preafrumoasele și de bucurie duhovnicească dătătoarele slujbe, rugăciuni și cântări de dragoste necurmată!… Fericiți aceia care au resimțit în inima lor aceste bucurii…

De câte ori în aceste zile de sărbătoare n-am fost absolut singur în celulă… și, măsurând cu pașii dimensiunea zidurilor, cântam într-un susur neauzit decât de mine «Doamne al Puterilor»… și «Cu noi este Dumnezeu»…

Ce nefericit, și cât de fericit mă simțeam în sufletul meu în același timp, gândindu-mă la cei care nu-L cunosc, dar și la cei care sunt prietenii Lui; gândind la atât de feluritele întâmplări ale vieții noastre de bieți oameni orbecăind în neștiință și în neputințe... Sărmani robi ai sufe­rinței, ai bătrâneții și ai morții, învinși de aceste pustiitoare sentimente, fără să realizăm bucuria Învierii, și a minunii de a ne fi dat să fim împreună cu Dumnezeu în inima noastră!

Joia Mare... cele douăsprezece Evanghelii... Câtă veracitate… câtă evidență a unei substanțiale, și universale, și veșnice tragedii a Persona­li­tății, a Persoanei în mijlocul mulțimilor… Dar câtă forță, cât dramatism zguduitor al Adevărului… câtă fidelitate… cât teribil respect al autenticității…

Nici un romantism, nici o îndu­ioșare, nici o răzvrătire, nici cea mai vagă urmă de a acoperi ceva care ar fi… neconvenabil… În raport cu grandoarea Dumnezeului-Om… M-am simțit zguduit, covârșit de masivitatea monolitică a Adevărului… Așadar toată Biserica e cernită, îndoliată… se simte piatra și răceala morții… se trăiește cu putere disperarea cumplită a falimentului… Hristos, marea Nădejde, răstignit, a murit… Oamenii L-au lichidat… pe El care i-a vindecat și le-a insuflat marea noblețe a vieții…

Și cum se încheie Joia asta teribilă a răstignirii, a dezastrului?

Se încheie așa: «Iar a doua zi care este după Vineri, s-au adunat arhi­ereii și fariseii la Pilat zicând: Doamne, adusu-ne-am aminte că înșe­lă­torul Acela a zis, încă viu fiind: după trei zile Mă voi scula. Deci poruncește să se întărească mormântul până a treia zi; nu cumva venind ucenicii Lui noaptea să-L fure pre El și să zică norodului că s-a sculat din morți; și va fi rătăcirea cea de apoi mai rea decât cea dintâi…»

Înșelătorul Acela!… ce cuvânt greu au fost gata să rostească pentru adevăr oamenii care L-au iubit atât!… ca nu cumva rătăcirea cea de pe urmă să fie mai grozavă ca cea dintâi... După toate cuvintele acestor Evanghelii nu se poate să nu ieși din biserică zguduit, înălțat în același timp, gândind o dată mai mult la toate câte s-au petrecut…” (Floarea de Foc, Ed. Eikon, București, 2019, p. 432).

Alte câteva gânduri rostite deopotrivă de Al. Mironescu, dar și de prietenul său cel mai bun, Părintele Daniil (inițial Agathon) Sandu Tudor sunt prilejuite de amintirea unor clipe dramatice, prima arestare din perioada regimului comunist, sub pretextul unor evidente motive politice, a Părintelui. Acel prim arest s-a petrecut între iunie 1950 și februarie 1952. Iată mai jos, tot în volumul Floarea de Foc (p. 334):

„Era prin iulie 1950, mă întorceam de la procesul Părintelui Agathon Sandu Tudor - fiecare epocă și regim se condamnă prin niște acte semnificative pe care le comite: asasinarea lui Iorga, premiul național de poezie dat lui Mircea Dem. Rădulescu, părintele Agathon în haine de pușcăriaș - și îmi ziceam: iată problema trecutului! Trecutul - greșelile făcute - iată ce-l încurcă, de ce se împiedică mereu în noua lui existență; trecutul care revine, care se actualizează, care iese în cale când te aștepți mai puțin! Și mă întrebam ce va însemna o dată Trecutul când va fi vorba de teribila Judecată?

Dacă acum, în viața asta, trecutul ne încurcă atât, dar atunci! Dacă… Problema lichidării totale a acestui trecut, conștiința aprinsă a sfinților în această privință, de pocăință, de confesiune până la fundul sacului, până la transparența cristalului… mare, marea problemă!

Câțiva ani mai târziu l-am auzit pe Părintele Daniil Sandu Tudor (trecând la schivnicie călugărul își schimbă din nou numele) spunând într-un elan într-aripat: «Creștinis­mul este tragismul supremei bucurii, tragismul îndumnezeirii. Omul nu mai e condus de Dumnezeu din afară. Acum Dumnezeu e ca și cum nu ar fi, fiind Suprema Smerenie. Este în noi cu toată plenitudinea lui euharistică, Împărăția cerurilor e în noi cu toată trihipostatica prezență. Asta înseamnă să bem tot amarul apocaliptic al supremei bucurii din șapte potire. Asta înseamnă până la sfârșitul veacurilor să biruim prin slăbiciune, și iluminați să împlinim pururea chinurile și patimile Hristosului. Asta înseamnă că în biruința asupra durerii păcatului, provizoriului și morții e necesar supremul, cutremurătorul pogorământ în toate. Dumnezeu, El însuși lucrează cu puterea slăbiciunii care este mai tare decât oamenii: așa și-a ales cele nebune ale lumii ca să facă de rușine pre cele înțelepte; pre cele slabe ale lumii, ca să facă de rușine pre cele tari; a ales pre cele de jos, pre cele disprețuite, ba încă pre cele ce nu sunt ca să dea jos pre cele ce sunt. Și însuși Dumnezeu, ce s-a pus în vileag mai mult ca oricând, e ca și cum nu ar fi, lucrează printr-o prezență gin­gașă, ca o lipsă, ca o absență… Înfri­co­șătoare e calea bucuriei creștine și a biruinței ei, căci ea va trebui mai întâi să vadă urâciunea pustiirii stând la locul cel sfânt. Sfințenia nu va fi scăzută pentru aceasta, ci mai strălucită va fi… De aceea până la seceriș Mârșăvia și Prăpădul fără voie sunt uneltele Sfințeniei…

Aceasta-i marea minune pe care a văzut-o prorocul Daniil, stăpânirea în inima Sfințeniei a chipului «dezolării»… Marea libertate creatoare a lui Dumnezeu își îngăduie totdeauna paradoxul tuturor minunilor! De aceea, după întrupare mai ales, El voiește ca oamenii să fie conduși de neoameni, păcătoșii să fie sfințiți de păcătoși, iar aleșii lui, Biserica și sfinții să se supună unor conducători atât de îndoielnici, și uneori dincolo de toate îngăduințele cu putință.

Marea dramă a adevăratei și sfintei ortodoxii: lipsa duhovnicilor și ierarhilor. Duhul Sfânt ține locul tuturor… ca nici un trup să nu se mândrească, să nu se laude în fața lui Dumnezeu!…»

Nu pot să uit cuvintele acestea de foc ale bunului meu prieten, Părintele Daniil Sandu Tudor, care a înnobilat viața mea, unul dintre aceia cărora le datorez totul, și care a murit, cum i se cuvenea, ca un mucenic.

S-a stricat vremea și nu mai pot face nimic. De aceea e bine ca omul să profite: când e cer senin, să se plimbe, să meargă în munți, la izvoare… Și în viață fiind, omul trebuie să profite, să se roage, să meargă la Biserică, să facă cele ale vremii bune, că nu știi cum se strică vremea, și atunci! În pușcărie fiind, problema de căpetenie era cum să profit… și vă asigur am fost un profitor plin de discernământ!”