Sfințenia ca mărturie vie: Părintele Paisie și Părintele Cleopa - modele pentru vremea noastră

Fiecare suflet are de învățat neîncetat. Nu ne putem considera niciodată ajunși la destinație, ci ne aflăm mereu în mers, mereu însetați după adevăr și frumos. Hrana noastră, duminică de duminică și sărbătoare de sărbătoare, vine prin glasul Evangheliei și prin pilda luminoasă a sfinților, prin viața și petrecerea lor, cum spune un mare ierarh al Bisericii. Sfinții nu ne arată doar ce am fost, ci ce putem fi. Pașii lor, tăcuți și plini de înțelesuri, rămân cărări de lumină pentru oricine caută adevărul: slujitor, monah ori credincios.

În taina acestui drum fără sfârșit, suntem asemenea unor corăbii pe marea veșniciei, purtați de vântul Duhului spre țărmuri neatinse. Lăuntric, sufletul nostru caută mereu izvorul din care să‑și potolească setea nesfârșită de cunoaștere și comuniune.

Cuvintele sfinte se revarsă ca o ploaie binefăcătoare peste ogorul inimii, iar pildele vieților îmbrăcate în sfințenie luminează precum stelele pe cerul nopții, călăuzind pașii rătăcitorului. În fiecare gest al sfinților se ascunde o predică vie, în fiecare lacrimă a lor - un ocean de înțelepciune.

Sfinții sunt călăuze tăcute ale umanității, grăind prin faptele lor mai mult decât biblioteci întregi. Ei ne învață simplitatea profundă a iubirii, măreția smereniei și frumusețea jertfei de sine. Prin ei, cerul coboară pe pământ și pământul se înalță spre cer, într‑o îmbrățișare tainică a veșniciei cu vremelnicia.

Amintesc, smerit, despre doi părinți care au strălucit ca niște făclii în noaptea unei epoci apăsătoare: Părintele Paisie Olaru și Părintele Cleopa Ilie de la Sihăstria. Începând cu anii cumpliți de după 1948 și până dincolo de căderea regimului comunist, acești oameni ai lui Dumnezeu au trăit și au mărturisit cu o simplitate pătrunzătoare, care taie în suflet și astăzi. Sunt sfinți canonizați recent, dar recunoscuți demult de inimile celor care i‑au întâlnit. Virtuțile lor nu pot fi doar povestite, ci mai degrabă contemplate ca niște icoane vii, din care se hrănește orice suflet cu dor de curăție și taină.

Aflându‑mă într‑o eparhie relativ recent constituită, cu 31 de ani de istorie (Arhiepiscopia Germaniei, Austriei și Luxemburgului), vreau să subliniez câteva aspecte despre doi sfinți pe care am avut binecuvântarea de a‑i cunoaște personal. Și aș vrea să încep cu ceva rar, o virtute a acestor doi părinți pe care nu cred că am întâlnit‑o în altă parte dusă la asemenea înălțimi: atenția pentru cele sfinte. La Sihăstria, această atenție se simțea peste tot: în aer, în pașii măsurați, în tăcerea plină de duh. Vă mărturisesc că am călătorit mult, am slujit pe Muntele Sinai - poate cel mai înalt loc din lume unde se înalță o Liturghie ortodoxă -, am pășit și pe pământul sfințit al Athosului, dar ceea ce am întâlnit acolo, la Sfinții Cleopa și Paisie, nu se compară cu nimic.

În biserica de la Sihăstria nu se auzea nici musca. Nu este o figură de stil, este adevărul gol. Dacă cineva făcea vreo mișcare nepotrivită, părinții nu ezitau să‑l scoată din biserică, nu din asprime, ci dintr‑un respect neînduplecat pentru tot ce este sfânt. În timpul psalmilor Utreniei - psalmi ai judecății și ai veșniciei -, nimeni nu se mișca, nimeni nu făcea semnul crucii. Era o tăcere ce spunea totul. Atât femeile, cât și bărbații știau precis unde trebuie să stea. Rânduiala nu era impusă, ci asumată, respirată.

Această liniște străbătută de sfințenie devenea însăși substanța rugăciunii comune. Pereții vechiului lăcaș, înnegriți de fumul lumânărilor din veacuri, absorbeau șoapta psalmilor ca niște martori tăcuți ai întâlnirii dintre cer și pământ.

Nicăieri ca acolo, timpul nu părea să‑și piardă tirania asupra vieții. Minutele și orele se topeau într‑un prezent continuu, într‑o clipă suspendată între istorie și veșnicie. Credincioșii nu erau niciodată simpli participanți, ci luau parte în mod viu la rugăciune, fiecare respirație transformându‑se în tămâie nevăzută.

Această disciplină a spiritului și a trupului era pecetea unei tradiții ce refuză să moară, o mărturie vie că sacrul poate fi atins doar printr‑o asceză interioară adecvată, printr‑o părăsire a zgomotului și agitației lumii.

Preotul care săvârșea rânduiala Proscomidiei intra în biserică cu două‑trei ore înainte de slujbă. În ziua aceea, aducea înaintea lui Dumnezeu pomelnicele celor adormiți recent, dar și vechile pomelnice ale mănăstirii, unele cu o istorie de trei veacuri. De asemenea, înălța rugăciuni pentru cei grav bolnavi, cei în prag de operații, ori aflați în necazuri și procese. Erau multe nume, poate mii, dar fiecare era rostit cu luare aminte, cu milă și cu foc. Aceasta se întâmpla în anii târzii ai comunismului, din 1977 până în 1984, ani ai apropierii mele de mănăstire, înainte de a intra în seminar.

În Sfântul Altar nu intra oricine, ci doar cei rânduiți la slujbă și doar în tăcere. Nu era permis nimănui să stea de vorbă sau să umble fără rost. Totul era păzit de o evlavie adâncă, aproape tăioasă, care transforma locul acela într‑o fărâmă de cer. În tăcerea aceea, în gesturile cumpătate, în rugăciunea neîntreruptă, simțeai că ești în fața unei realități mai mari decât tine, care te chema la trezvie, la curăție, la adevăr.

Acest duh a fost imprimat acolo de duhovnicul Părintelui Cleopa, care se nevoise o vreme la Muntele Athos. Este vorba despre protosinghelul Ioanichie Moroi, care s‑a mutat la Domnul în anul 1944. Acesta, după ce a viețuit mai mulți ani la Muntele Athos, s‑a întors în țară și a viețuit o perioadă la Mănăstirea Neamț, după care a fost numit de Mitropolitul Pimen Georgescu egumen la Sihăstria, care era, în acea vreme, sub oblăduirea lavrei nemțene. Mai târziu, sub egumenia Părintelui Cleopa, Schitul Sihăstria a fost ridicat la statutul de mănăstire.

Încercând să vorbim despre virtuțile acestor mari trăitori, vom vedea că ne va fi greu chiar și să le numim, de vreme ce le‑au avut și cultivat pe toate. Atât de înaltă era viețuirea lor duhovnicească, încât aproape că nici nu putem vorbi despre virtuți izolate, în cazul lor, pentru că făptuirea celor bune devenise o permanentă lucrare, întru care ei s‑au ostenit vreme îndelungată. Virtuțile nu erau episoade în viața lor, ci respirația însăși a ființei lor. Din această plinătate a bunătăților aș vrea să evoc doar câteva.

Rădăcinile adânci ale spiritualității athonite au fost transplantate în pământul românesc, înflorind într‑un mod aparte, la Sihăstria. Protosinghelul Ioanichie, acest vas ales al Duhului, a adus cu sine nu doar cunoașterea teoretică a rânduielilor, ci însăși esența lor vie, trăită zi de zi în aspră nevoință a Grădinii Maicii Domnului.

Această tradiție vie, devenită moștenire spirituală, a fost fundația pe care s‑a clădit treptat renumele Sihăstriei, transformând‑o dintr‑un modest schit într‑o mănăstire în care sufletele însetate își găseau alinarea și călăuzirea spre Împărăția ce nu cunoaște apus.

La Părintele Paisie, cea mai mare virtute a fost smerenia. Smerenia lui era atât de adâncă, încât îl acoperea, ca o tăcere luminoasă. Dar poate mai uimitoare decât smerenia era rugăciunea lui, o adevărată revărsare de foc, curgătoare, neobosită, cum rar a mai fost în neamul nostru, de la Sfântul Calinic Cernicanul încoace. Trăia rugăciunea ca pe însuși aerul ființei sale. Ucenicul său ne spune că dormea numai câteva ore, trei‑patru ore pe noapte, uneori chiar mai puțin. În vremea când Utrenia se oficia la miezul nopții, locuia la Sihla și, când l‑am întâlnit eu prima dată, cobora din chilia sa de sub stâncile Sihlei spre biserică, noapte de noapte, cu pasul tremurat al celor peste 80 de ani, dar cu inima arzând.

La ora 22:30 pornea din chilie. Drumul dura aproape o jumătate de ceas, dar nu lipsea niciodată. Utrenia începea la ora 23:00 și ținea până la 01:30 sau 02:00. A doua zi, la 07:00, era din nou în picioare pentru rânduiala de dimineață: Acatist, Ceasuri, Sfânta Liturghie și pomenirea celor adormiți. Cât a avut putere, a fost mereu prezent la sfintele slujbe. Iar puținul timp rămas îl dedica monahilor și monahiilor, îndeosebi al celor de la Agapia, care căutau iertare și povață sub epitrahilul său.

Dacă Mănăstirea Agapia este până astăzi una dintre cele mai bine organizate mănăstiri de călugărițe din România, acest lucru se datorează, în primul rând, lucrării și rugăciunilor de atunci ale Părintelui Paisie. Unele maici veneau noaptea să se spovedească, pentru că în general la Agapia ascultările durau de dimineață până seara, cu excepția Cancelariei, a Bibliotecii și a Școlii Monahale. În rest, maicile munceau întreaga zi nu atât dintr‑o obligație, ci dintr‑o mare dragoste față de mănăstirea lor, față de locul acela și, în primul rând, față de Mântuitorul pe Care, de fapt, Îl slujeau. Când terminau ascultările, pe la orele 19:00‑20:00, în grupuri mici - iarna înfruntând zăpezi mari, în ger și vifor -, străbăteau kilometri întregi prin păduri, uneori urmărite de lupi, doar ca să ajungă la duhovnicul lor, spre a primi întâi de toate dezlegarea păcatelor, dar și curajul de a rămâne pe calea cea bună.

De aceea, Mănăstirea Agapia și alte chinovii din jur au avut în acea vreme călugări de mare nevoință, împlinitori ai unui duh și ai unor rânduieli cu adevărat monahale. Părintele Paisie n‑a fost doar un duhovnic, a fost stâlpul de foc al unei întregi generații de viețuitori care, prin el, au învățat ce înseamnă sfințenia lucrată în tăcere și rugăciune.

Între altele, Părintele Paisie le dorea tuturor Raiul. Nu era o urare spusă din obișnuință, ci o binecuvântare rostită cu toată ființa lui, din adâncul unei inimi care trăia deja cu gândul la veșnicie. Încă din tinerețe, de la hirotonia în treapta de ieromonah, avea o rugăciune a împărtășirii grabnice - preluată din Molitfelnic - pe care o rostea cu regularitate. Dar la sfârșitul ei adăuga ceva ce nu se afla scris acolo: „Și un colțișor de Rai să‑ți rânduiască ție!”. Cuvântul acesta simplu, dar plin de lumină, devenise semnătura sufletului său.

Înaintea lui, la scaunul spovedaniei, nu veneau doar oameni simpli. În perioada aceea a regimului comunist, când în România erau numai douăzeci de episcopi, cel puțin şase sau şapte dintre ei mergeau la Părintele Paisie pentru rugăciune și sfat. Îmi amintesc de mărturiile câtorva ierarhi care, în vremea studenției și probabil și după aceea, au fost de mai multe ori la Părintele Paisie. Când Părintele Paisie a trecut la Domnul și s‑a întocmit o carte despre viața sa, am primit texte de o mare frumusețe, care surprind cu măiestrie esența gândirii și a viețuirii sale monahale.

Un alt cuvânt al Părintelui, rostit mereu cu blândețe, dar și cu puterea unei porunci venite dintr‑un adânc de curăție sufletească, era acesta: „Dobândește pacea cu Dumnezeu și mulțime de oameni se va mântui în jurul tău”. Pentru duhovnicul Paisie, mântuirea nu era o noțiune abstractă, ci pacea, acea liniște curată care se naște din împăcarea cu Dumnezeu și care, odată așezată într‑un om, se răspândește ca o lumină tăcută și molipsitoare. De aceea, pe toți ucenicii lui, precum și pe duhovnicii din alte mănăstiri, care veneau la el de departe, îi îndemna mereu să fie oameni ai păcii și, mai mult, să transmită acest duh în jurul lor, spre mântuirea cât mai multor oameni.

Fără să aibă studii, ori să se pretindă învățați, acești părinți au fost cei mai mari profesori pe care i‑a avut școala de duhovnicie din România pentru un veac și mai bine. Rareori am avut asemenea trăitori. Cei ce s‑au apropiat de ei nu păstrează numai sfaturile lor, ci au primit o parte din duhul lor: duhul rugăciunii neîncetate, al iubirii liniștite, care nu strivește pe cei din jur, și al smereniei care nu predică îndelung, dar care schimbă inimi.

Paradoxul acestor învățători fără catedră stă tocmai în puterea tăcerii lor grăitoare. În timp ce lumea academică organiza noțiunile în sisteme și teorii, ei își rânduiau viața ca mărturie vie a unei înțelepciuni ce depășește granițele intelectului. Știința lor era experiența nemijlocită a întâlnirii cu Dumnezeu, iar manualele lor, inimile curățite prin rugăciune și asceză.

În simplitatea colibelor de lemn și a chiliilor austere s‑a plămădit o bogăție spirituală pe care nu o poate cuprinde nicio bibliotecă. Fiecare gest al lor era o predică, fiecare privire - o binecuvântare, fiecare tăcere - o revelație. Ei nu aveau nevoie să demonstreze nimic prin cuvinte, pentru că erau ei înșiși dovada vie a ceea ce propovăduiau.

La un moment dat, cineva a venit la Părintele Cleopa şi i‑a spus: „Am necazuri în familie”. Și el i‑a spus femeii respective: „Dacă ai necazuri, roagă‑te; roagă‑te trei ceasuri”. Femeia a rămas uimită la aceste cuvinte. Dar pentru el era firesc, de vreme ce el însuși se ruga așa în fiecare dimineață, și încă aceea nu era toată pravila lui. Practic, în viața lui, ziua și noaptea se împleteau în rugăciune. El nu vorbea despre rugăciune - o trăia. Iar alături de el, la Sihăstria, erau alți părinți asemenea: oameni pentru care rugăciunea era sânge și răsuflare.

Unii duhovnici erau foarte aspri. Țineau cu sfințenie la canoane, și nimeni nu se grăbea să se spovedească la ei. Dar cine venea, venea cu conștiința că acolo nu se face compromis cu păcatul. Părintele Cleopa adeseori vorbea despre „scumpătatea canoanelor”. Astăzi, un preot care ar cere o astfel de mărturisire ar rămâne probabil singur. Dar atunci, în acele vremuri, oamenii veneau de departe la astfel de duhovnici, pentru că nu căutau scurtăturile, ci adevărul, nu îngăduința, ci vindecarea. Nu erau oameni grăbiți, așa cum suntem noi astăzi.

Părintele Paisie, pe de altă parte, avea un dar rar: plângea cu cei care veneau la spovedanie. Nu teatral, ca un gest exterior, ci dintr‑o compasiune care îi frângea inima. Odată, un om a venit la Părintele pentru spovedanie, apăsat de foarte multe încercări ale vieții. Deși Părintele nu mai vedea bine, la un moment dat și‑a dus degetul lângă ochii înlăcrimați ai fiului său duhovnicesc și i‑a șters cu grijă lacrimile, ca o binecuvântare. Altădată, pur și simplu plângea alături de cei zdrobiți. El nu ținea predici despre suferință, dar întotdeauna, când o întâlnea, o purta, o primea, o îndulcea.

Nu vorbea niciodată despre sine. Nu pomenea de posturile sale aspre ori de vreo milostenie sau vreo faptă bună, știind bine că cine își laudă faptele își pierde răsplata. Trăia cu adevărat cuvântul Evangheliei: „Să nu știe stânga ce face dreapta ta”.

O altă întâmplare grăitoare a fost trăită de Sfântul Teolog și Mărturisitor Dumitru Stăniloae. El venea adesea la Mănăstirea Sihăstria și se apropiase de Părintele Cleopa, pe care l‑a și ajutat, împreună cu Mitropolitul Bartolomeu, pe atunci arhimandrit şi director al Institutului Biblic și de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, în tipărirea unei cărţi, singura lucrare a Părintelui Cleopa publicată înainte de 1990, un fel de Catehism despre credința ortodoxă. Îl vizita frecvent și pe Părintele Paisie, pe care îl iubea cu o venerație tăcută. L‑a întrebat odată despre Rugăciunea inimii. Paisie a zâmbit blând și a răspuns: „Ce este aceea Rugăciunea inimii? Nu am auzit niciodată de ea!”, nu pentru că n‑o știa, ci pentru că era deja una cu ea. Virtuțile lui erau ascunse în cer, nu afișate pe pământ.

Rareori am întâlnit atâta pace cum a fost la înmormântarea lui, în octombrie 1990, când am slujit ca ierodiacon. Dar această pace nu era meritul celor prezenți, ci al celui care era primit întru Împărăția Stăpânului ca un vrednic moștenitor al ei. Toți cei de față fuseseră cuprinși de o pace densă, duhovnicească, o liniște care se așeza ca o binecuvântare. Parcă și pădurea amuțise.

Curând după trecerea lui la cele veșnice, cineva a scris un text intitulat „O canonizare întârziată”. Într‑adevăr, era deja sfânt în conștiința celor care‑l cunoscuseră. Nu lipseau decât slovele din calendar, pentru că el trăise toată viața cu privirea către cele înalte, iar sfințenia lui nu cerea recunoaștere, ci doar tăcere și rugăciune.

Celălalt părinte pe care îl voi evoca în câteva cuvinte - căci se poate vorbi fără oprire, zile și nopți, fără a putea spune vreodată totul despre acești trăitori - este Sfântul Cleopa.

Se nevoia în mănăstire de tânăr, ca și Părintele Paisie. Pentru ei, viața monahală n‑a fost un episod al existenței, ci un destin asumat până la capăt. Amândoi au stat în mănăstire aproximativ 70 de ani. Părintele Cleopa a venit la Sihăstria înainte de vârsta aferentă stagiului militar, a stat o vreme, a plecat la armată - căci vremurile nu făceau excepții -, iar apoi s‑a întors. Părintele Paisie, în schimb, a venit îndată după instruirea militară obligatorie și a rămas din 1921 până în 1990, adică 69 sau 70 de ani. Diferența de vârstă era mică, unul născut în 1897, altul în 1912, dar amândoi au trăit în mod plenar viața monahală în acest răstimp. O viață întreagă întru Hristos!

Răbdarea era cuvântul de temelie al Cuviosului Cleopa. Când venea cineva - o maică, un preot, un teolog, un credincios împovărat de ispite, tulburat de gânduri -, răspunsul Părintelui era mereu același: „Răbdare, răbdare, răbdare...”. Aproape că își plictisea interlocutorii cu acest cuvânt. Însă el vorbea dintr‑o răbdare trăită și cultivată îndelung, dintr‑o experiență săpată în carne și în duh.

Simplitatea acestui îndemn ascundea o înțelepciune adâncă, cizelată în focul propriei lupte duhovnicești. Părintele Cleopa nu oferea soluții complicate, știind că viața însăși este deja complicată, iar îngreunarea ei cu teorii nu ar face decât să adauge poveri peste poveri.

În acest cuvânt repetat se afla chintesența unei vieți întregi de asceză. Răbdarea nu era pentru el o virtute printre altele, ci temelia pe care se clădeau toate celelalte; era însăși respirația sufletului său.

Ani la rând, a fost păstor de oi, păzitorul turmei mănăstirii: iarnă și vară, în munți, prin păduri, cu frică de lupi și frig în oase, trudind în tăcere să ducă oile la pășune, să le păzească noaptea, să aducă brânză și lapte obștii... Aceasta nu era doar muncă, era slujire; și mai mult decât slujire - era o smerenie pe care puțini ar fi putut‑o îndura. Astăzi, sunt oameni care nu pot îndeplini nici măcar îndatoririle zilnice ale unei gospodării obișnuite. Dar Părintele a trăit ani în șir cu bucuria de a dărui, pentru că nu se așeza pe sine pe primul loc, ci pe ceilalți.

De aceea, când a fost ridicat mai târziu în rândul celor mari, mulți l‑au asemănat cu David. Și nu întâmplător. David fusese luat de la turmele de oi și pus în fruntea poporului ca rege. Așa a fost și Cleopa: de la necuvântătoare, a ajuns să păstorească suflete, însă nu cu toiag de fier, ci cu blândețe și răbdare, având cuvânt cu putere multă. Iar în inima celor care l‑au întâlnit a rămas - asemenea lui David - drept cel mai iubit dintre părinți.

O altă mare virtute a Părintelui Cleopa a fost ascultarea: adevărată, adâncă, fără cârtire. Niciodată nu a cultivat o ascultare formală, ci întotdeauna pe cea care venea din inimă, din smerenie curată. Când a fost chemat din ascultarea lui simplă, de păstor de oi, pentru a fi numit egumen, nu s‑a împotrivit, deși chemarea era grea... Bătrânul Ioanichie, care îi cunoștea îndeaproape pe toți viețuitorii, pentru că era singurul duhovnic al mănăstirii, a cerut ca fratele Constantin, căruia îi spunea Costache, să fie ales egumen. Bătrânii din obște spuneau că, „dacă îl pune pe prostul ăsta de la oi, o să fie sfârșitul mănăstirii”. Dar Ioanichie știa cine era, de fapt, fratele Constantin. Și când l‑au adus de la stână și l‑au pus egumen, el le‑a făcut semn că vrea să vorbească, dar unul dintre bătrânii aceia a murmurat batjocoritor: „Prostul de la oi știe să și vorbească”.

Și Cleopa a vorbit. Și când a vorbit, au înțeles toți: nu era un simplu baci de animale, ci un păstor de cuvinte și de duh. Ani la rând, citise în singurătate din Sfânta Scriptură și din cărțile Sfinților Părinți. Nu era un cărturar cu diplomă, dar devenise un autodidact strălucit, cu o memorie uimitoare. Reproducea pagini întregi din Evanghelie, din Vechiul Testament și cunoștea aproape toți Psalmii pe dinafară. În spatele tăcerii lui de până atunci se afla o înțelepciune care venea nu doar din lectură, ci din trăire.

Contrastul dintre aparență și esență se revelează dramatic în momentul în care „prostul de la oi” deschide gura. În tăcerea muntelui și în simplitatea vieții monahale autentice, acumulase o bogăție spirituală pe care nicio academie nu o putea oferi.

Memoria sa uimitoare nu era doar un dar natural, ci și rodul unei iubiri arzătoare pentru Cuvântul lui Dumnezeu. Fiecare verset memorat era o oglindă în care căuta să‑și reflecte propria viață, fiecare învățătură patristică, un drum pe care pășea cu fidelitate zi de zi.

Astfel, în persoana Părintelui Cleopa se împlinea paradoxul evanghelic: cei din urmă vor fi cei dintâi, iar înțelepciunea cea adevărată se descoperă pruncilor, nu celor ce se consideră înțelepți în ochii lor.

Dar ascultarea lui avea să fie încercată repede și greu. La scurt timp după ce a fost ales egumen, mănăstirea a ars. Un incendiu năprasnic a mistuit aproape toate chiliile și biserica de lemn, închinată Sfinților Ioachim și Ana, în care părinții slujeau iarna. Bătrânii îl învinuiau pe noul egumen, dar ce vină avea el pentru un jăratic căzut pe podea sau pentru o altă întâmplare care a dus la un asemenea dezastru pentru schit? A primit însă și această lovitură cu tăcere și răbdare.

Atunci, Părintele Cleopa a cutreierat din sat în sat, duminică de duminică, și a cerut ajutor. A mers în șapte localități, însă doar una l‑a ascultat: satul meu de baștină, Rădășeni. Nu eram încă născut, n‑am niciun merit, dar cunosc bine povestea aceasta. La cererea Părintelui, 50 de căruțe din satul meu au plecat, a doua zi, către Sihăstria. Oamenii au rămas acolo, unii până la venirea zăpezilor. Bărbații au ridicat chiliile, știau să facă zidărie, acoperișuri, să întindă lutul. Femeile au frământat lutul, au pregătit cuptorul, au amenajat adăposturi pentru monahi. A avut loc o mobilizare impresionantă, întrucât se apropia iarna și amândouă corpurile de chilii erau distruse, trecând prin văpaia focului.

Cu osteneală și rugăciune, Cleopa a ridicat din ruine nu doar chiliile, ci mai ales duhul mănăstirii. Schitul a fost înălțat la rang de mănăstire. Iar când Patriarhul Justinian, care‑l cunoscuse pe Cleopa încă din vremea slujirii sale la Iași, a aflat ce s‑a întâmplat la Sihăstria, l‑a trimis în alt loc greu încercat: la Mănăstirea Slatina, ctitoria lui Lăpușneanu, de lângă Fălticeni, aflată în paragină, cu o obște împuținată. Acolo l‑a trimis Patriarhul Justinian, împreună cu peste 20 de călugări, ca să redea viață și rânduială unei mănăstiri istorice alese nu doar pentru zidurile ei, ci pentru ce putea deveni din nou: un loc viu al sfințeniei.

Cuviosul Cleopa n‑a rămas multă vreme la Mănăstirea Slatina - doi ani, poate trei -, dar timpul scurt i‑a fost de ajuns să așeze duhul unei trăiri monahale autentice și să aprindă un nou început. A adus acolo viața de obște și rânduiala, așa cum le trăise la Sihăstria: cu tăcere, cu rugăciune, cu muncă și cu ascultare. În jurul lui s‑au strâns oameni aleși, suflete care mai târziu aveau să devină făclii ale Bisericii.

Îi amintesc, în treacăt, pe Sfântul Paisie Olaru, care l‑a însoțit venind de la Cozancea, pe Cuviosul Petroniu Prodromitul, care și‑a încheiat viața la Muntele Athos și care, prin viața sa, a adus bucurie și lumină multora. De asemenea, au fost acolo Mitropolitul Antonie Plămădeală, arhimandritul Andrei Scrima - care avea să devină un teolog de renume internațional - și alții, chemați parcă de harul care însoțea viața Părintelui Cleopa.

Dar au venit și vremuri grele. Regimul comunist începea să‑l vadă ca pe o amenințare. Atunci, la sfatul tainic al Patriarhului Justinian, Cleopa s‑a retras în munți. Era singura cale de a evita arestarea. A trăit în pustie ani buni, în sihăstrii izolate, la 10‑15 kilometri de Mănăstirea Slatina, apoi în alte locuri. Acolo, în acea tăcere adâncă a codrilor, a continuat să se roage, să citească, să respire întru Dumnezeu. La vremea canonizării lui, într‑unul dintre acele locuri de sihăstrie se înalță o mănăstire cu hramul celor doi mari cuvioși, spre pomenirea acelui răstimp de pribegie sfântă.

În cele din urmă, Părintele Cleopa a fost chemat din nou în lume, după ce Patriarhul Justinian a mijlocit personal la autoritățile vremii, obținând promisiunea că starețului i se va permite întoarcerea la metania sa, Sihăstria. Așa s‑a întors, dar nu ca un om înfrânt sau înfricoșat, căci a rămas și după aceea același mărturisitor neclintit.

I s‑a spus în repetate rânduri să tacă sau, dacă totuși va vorbi, să spună doar câteva cuvinte. Dar el predica ore întregi, trei, chiar patru ceasuri. Oamenii se strângeau în jurul lui cu sutele, nu pentru că erau impresionați de faima Părintelui Cleopa, ci pentru că erau înfometați și însetați de cuvânt viu, de adevăr, de binecuvântare. La început, Sihăstria nu avea nicio legătură directă cu orașele apropiate. Târgu Neamț sau Piatra Neamț erau departe, iar drumurile de acces erau dificil de străbătut. Abia mai târziu, prin anii ’70, poate spre ’80, a început să circule un autobuz. Dar, până atunci, oamenii mergeau pe jos de la Neamț, Agapia, de la Văratec, urcând kilometri întregi prin păduri. Nu‑i oprea nici frigul, nici oboseala; atât de mult doreau să‑l vadă și să‑l audă.

Părintele Cleopa nu era doar un predicator, era un foc viu. Și cel care se apropia de el simțea că inima i se aprinde.

Cuvintele sale l‑au arătat ca un mare mărturisitor al învățăturii Bisericii noastre. Părintele Cleopa era, fără exagerare, asemenea profeților din Vechiul Testament. Avea acea autoritate firească, era acel glas care nu cerea să fie ascultat, ci te făcea să taci și să iei aminte. Cineva spunea despre el că avea voce de tunet, și aceasta nu era doar o metaforă. Când sublinia un cuvânt, îl rostea cu putere. Tonul lui te scutura. Dacă nu‑l cunoșteai, ai fi putut crede că e certăreț sau aspru fără măsură. Dar nu era mânie în el, ci foc din Duhul Sfânt.

La bătrâneţe nu mai putea ridica tonul, dar avea o masă în fața sa, iar când dorea să sublinieze ceva, lovea cu palma în lemn și masa se cutremura. Împreună cu sufletul tău. Era o forță vie, dezbrăcată de diplomație, dar plină de har. Libertatea și puterea cuvântului său nu erau date de poziția sau autoritatea formală, ci veneau din duhul curat al rugăciunii și al adevărului.

Foarte mulți credincioși au găsit îndrumare și întărire în rugăciunea și predica lui. Şi el, și Părintele Paisie au avut nenumărați fii duhovnicești: Cuviosul Paisie fiind părintele blând, iertător, părintesc, iar Părintele Cleopa, starețul aspru, cu discernământ ascuțit. Când un penitent își mărturisea păcatele, Părintele Cleopa calcula în minte câți ani ar trebui să fie oprit de la Sfânta Euharistie. Uneori spunea: „Sunt mulți... dar Părinții Bisericii ne învață să ținem seama de cel mai mare păcat, nu să adunăm pedepsele”. Altfel, viața nu ne‑ar mai ajunge pentru canon.

Însă unii oameni, chiar după ce primeau dezlegarea, spuneau: „Părinte, nu sunt vrednic încă să mă împărtășesc. Mai vreau să mă curăț”. Nu frica năștea această atitudine, ci conștiința trează. La Sihăstria, împărtășania nu era un gest ritualic. Cine se apropia de Potir era, cu adevărat, un trăitor. Iar acest duh - al pocăinței adevărate, al trezviei, al seriozității în fața lui Dumnezeu - l‑au sădit cei doi mari părinți: Paisie și Cleopa. Nu prin teorie, nu prin discursuri elaborate, ci prin viața lor, prin cuvântul rostit cu putere sau prin tăcerea plină de rugăciune și, mai presus de toate, prin smerenie și adevăr.

Sunt, desigur, multe alte lucruri pe care le‑am putea aduce în amintire, multe lacrimi, multe tăceri grăitoare, multe chipuri sfinte pe care cei doi părinți le‑au întâlnit în drumul lor. Se cuvine să subliniez faptul că și Părintele Paisie, și Părintele Cleopa au fost prieteni ai sfinților. Au cunoscut oameni cu viață aleasă, trăitori tainici, neștiuți lumii, dar binecunoscuți cerului. Părintele Paisie vorbea adesea despre aceștia: călugări simpli, dar înalți cu duhul. Mulți dintre ei au fost de la Mănăstirea Cozancea.

Cozancea era o chinovie ascunsă în ținutul Botoșanilor, departe de drumurile obișnuite, fără legături cu exteriorul. Când ploua sau ningea, locul rămânea izolat luni întregi. Dar tocmai în acea izolare călugării trăiau după ritmul vechi, moștenit de la părinții lor duhovnicești, echilibrat cu înțelepciune între rugăciune, post și liniște. Unii dintre ei semănau cu pustnicii din Pateric, acei oameni ai tăcerii care grăiau numai cu Dumnezeu.

După 1959, în urma decretului care a lovit monahismul românesc, cei mai mulți dintre călugării de la Cozancea au fost alungați, iar duhul lor s‑a risipit. Mănăstirea a tăcut. Dar, la Sihăstria, acel duh - deși nu în forma pură de altădată - a rămas. Nu la fel de puternic ca în vremea Părinților Cleopa și Paisie, dar simțit încă, se respiră în rugăciunile de dimineață, în slujbele de noapte, în smerenia celor care mai păstrează vie această moștenire.

Pentru că, atunci când duhul sfințeniei a fost trăit cu adevărat, el nu dispare. Se poate retrage, se poate ascunde, dar nu se stinge.

Părintele Paisie a întâlnit sihaștri. Unii dintre ei au murit în munți. N‑au avut parte uneori de niciun om la căpătâi, ci doar de îngeri. Trupurile lor au fost găsite abia după ani, în râpe adânci, în crăpături de piatră, pe lângă Sihla, iar osemintele lor au fost culese cu evlavie, ca niște mărturii ale unei sfințenii necunoscute lumii.

Și Părintele Cleopa a avut parte de întâlniri tainice cu oameni de o adâncă trăire. Una dintre cele mai tulburătoare a fost convorbirea lui cu un episcop venit din spațiul sovietic, fugar de sub biciul comunismului. Omul acoperit de har apărea și dispărea fără ca acest lucru să poată fi prevăzut. Părintele Cleopa însuși a povestit - am auzit‑o chiar din gura lui - cum acest episcop, însoțit de un ucenic, le spunea pe nume călugărilor pe care nu‑i mai întâlnise niciodată. Era înainte‑văzător...

Părintelui Cleopa i‑a vorbit despre fratele lui care avea să treacă din această viață în scurt timp. L‑a lăsat fără grai. Părintele, recunoscându‑l ca episcop după engolpionul pe care‑l purta, a vrut să‑i ducă daruri: haine, hrană, cele de trebuință. Au stabilit să se întâlnească din nou într‑un loc știut doar de ei, în adâncul codrilor, într‑o poiană dintre brazi. Dar, când a ajuns, episcopul nu mai era. A lăsat totuși lucrurile acolo, la „rădăcina brazilor”, cum spunea Părintele, într‑un loc unde trunchiul unui brad tăiat părea să vegheze taina. Istorisirea aceasta îmi aduce aminte și astăzi de întâlnirea dintre Zosima și Maria Egipteanca, o femeie sfințită prin pustie, care trăia doar cu Dumnezeu, de 47 de ani, ascunsă privirii lumii. Așa era și acest episcop: o prezență nevăzută, dar vie, cuprinsă în taina Duhului.

Au mai fost și alți oameni aleși pe care Părintele Cleopa i‑a întâlnit. Mergea des la Mănăstirea Neamț pentru a împrumuta cărți. Bibliotecarul de atunci era nimeni altul decât Sfântul Ioan Iacob, cel care avea să‑și încheie viața la Hozeva. Între ei s‑a născut o legătură sfântă. Ioan Iacob i‑a recomandat cărți esențiale, iar tânărul Costache le‑a primit cu foame de învățătură. Mai târziu, cita din Cele cinci cuvântări teologice ale Sfântului Grigorie Teologul sau din Împărțirea de greu a Sfântului Ioan Gură de Aur ca și cum le‑ar fi avut în față, pentru că le știa pe de rost și, mai ales, le trăia.

După multă vreme, Părintele Cleopa a ajuns la Ierusalim, la 14 ani de la trecerea din această viață a Sfântului Ioan Iacob. Aceea a fost singura dată când Cuviosul a vizitat Locurile Sfinte. Dar această călătorie - simplă, în aparență - a rămas pentru el o întâlnire vie cu Domnul, despre care a vorbit apoi tot restul vieții. Cuvintele sale despre Țara Sfântă nu erau amintirile unui pelerin, ci mărturia unei trăiri sfinte, ca și cum Domnul îl așteptase acolo. De atunci, când vorbea despre Ierusalim și celelalte locuri ale istoriei mântuirii, o făcea cu lacrimi, cu evlavie, cu o emoție pe care rar o vezi. Conștiința sa era că se întorsese de la o întâlnire personală cu Hristos.

Dacă la părintele Cleopa această trăire era vizibilă, arzătoare, la Părintele Paisie era tăcută, adâncă, ascunsă. El trăia totul înăuntru, în liniște, în taina inimii sale. Cum spuneam la început, nu am văzut o asemenea evlavie, atenție și credință cum am văzut la aceste făclii vii. Chipurile lor, de trăitori, constituie modele pentru oamenii de acum. Dar nu sunt modele pe care le putem atinge ușor. Nici monahii, nici preoții de astăzi nu se pot compara cu asemenea sfinți. Ei trăiau numai pentru Dumnezeu. Legătura lor cu pământul aproape că nu mai exista, devenise firavă, aproape stinsă. De la o anumită vârstă - undeva în jurul a patruzeci de ani -, lumea nu mai avea ce să le ofere, întrucât aparțineau cerului.

De aceea, mai ales în perioadele de post și nevoință, asemenea părinți ne sunt dați ca exemple. Marii duhovnici de altădată le spuneau ucenicilor să citească zilnic viața sfântului pomenit în calendar, nu ca o obligație, ci ca o hrană a sufletului. Desigur, nu putem să le imităm toate faptele. Unii au fost martiri și și‑au vărsat sângele pentru Hristos, în vreme ce noi, dacă ar veni asupra noastră vreo prigoană, ne‑am scuza, am căuta pretexte. Ei însă au mers spre moarte cu bucurie, fără negocieri.

Sfinții - fie că au fost martiri, fie mărturisitori, fie nevoitori - sunt slava Bisericii. Unii dintre ei au fost împărați care au lăsat tronul pentru mănăstire. În Muntele Athos au existat cel puțin douăzeci de împărați bizantini care au părăsit splendoarea palatelor și au îmbrăcat schima monahală. Ce șef de stat ar face acest lucru astăzi? Dacă i‑ai propune așa ceva, ar zâmbi ironic sau te‑ar crede nebun...

Și totuși, aceste modele rămân și sunt faruri călăuzitoare în noaptea în care trăim. Ele ne cheamă să ne ridicăm privirea, să ieșim pentru o clipă din logica acestei lumi. Să privim la virtuțile lor, la dragostea lor arzătoare pentru Dumnezeu, pe care ne‑au lăsat‑o ca pe un testament tainic.

Toți sfinții lasă în urmă un lucru de neprețuit, un mod de a fi întru Dumnezeu, un drum, un duh, o mărturie. Ferice de oamenii care privesc și iau aminte la felul în care aceștia și‑au încheiat viața și le urmează credința.

Dar să ne întoarcem printre oameni, în mijlocul acestei comunități, cu rosturile și îndatoririle ei, pentru că viețile sfinților nu s‑au păstrat doar pentru a fi admirate, ci pentru a ne pune viața în oglinda lor. Să nu uităm un lucru, esențial pentru viața noastră într‑o comunitate bisericească: Părintele Cleopa nu împărtășea niciodată pe cineva care lipsea de la biserică mai mult de două duminici. Putea omul acela să facă milostenii, să postească, să se roage acasă, dacă nu era la Liturghie, nu se putea împărtăși. Spunea limpede: „Cine lipsește trei duminici de la biserică, se îndrăcește. Duhul Sfânt se depărtează de la el”. Era o credință adâncă, asumată, despre puterea Liturghiei de a schimba lumea prin cei care participau la chemarea lui Hristos.

Pentru Părintele Cleopa, Sfânta Liturghie era nu doar centrul vieții, ci izvorul curățirii păcatelor, locul în care cerul coboară pe pământ. Credea cu tărie în lucrarea harică a preoției. Dacă un preot venea la el și îi săruta mâna, Părintele Cleopa i‑o săruta înapoi, spunând: „Cum, nu mă lași să mă împărtășesc de darul preoției?”. El, marele stareț și duhovnic, se pleca cu smerenie în fața harului, recunoscând taina mai presus de om.

Cu câțiva ani înainte de moartea sa, l‑am însoțit pe Mitropolitul Moldovei la Sihăstria și am fost martor la întâlnirea acestuia cu Părintele Cleopa. L‑a privit pe Înaltpreasfințitul și i‑a spus: „Să vii la moșneag, să‑l dezlegi când va fi ziua!”. Mitropolitul a zâmbit și a zis: „Mai încolo...”, dar el insista: „Să vii! Să vii să‑l dezlegi!”. Nu putea fi vorba de frică în această rugăminte, ci de convingerea că taina iertării nu e nicidecum una simbolică, ci reală. Moartea trebuie întâmpinată cu sufletul curățat.

Dumnezeu i‑a dăruit Părintelui Cleopa multe bucurii și l‑a preaslăvit la scurt timp după mutarea sa la cele veșnice, pentru că, la fel ca și Părintele Paisie, L‑a iubit pe Dumnezeu mai mult decât orice altceva în această lume: fără jumătăți de măsură, fără compromisuri, fără întoarceri înapoi.

O astfel de moștenire spirituală, o asemenea pildă vie de credință neșovăielnică și iubire fără margini rămân pentru noi nu doar amintiri, ci o chemare permanentă. În vremurile actuale, când valorile se relativizează și sfințenia tinde să fie banalizată, viața acestor mari duhovnici ne reamintește că există un drum al desăvârșirii, calea cea dreaptă a vieții după Dumnezeu, care, deși îngustă, rămâne deschisă pentru oricine dorește să o urmeze cu inima curată.

Pentru noi, cei de azi, chipurile sfinților rămân repere limpezi, nealterate, pentru trăirea creștină, într‑o vreme tulbure. Să privim la viețile lor nu cu idealism de muzeu, ci cu dor de curăție sufletească. Să ne lăsăm atinși de acest duh și chiar dacă observăm că nu putem trăi ca ei, măcar să nu uităm că sfințenia este posibilă.

Ferice de cei care privesc cum și‑au încheiat ei viața și le urmează credința.

(Conferință susținută la München, aprilie 2025. Text revăzut)