Istoria „fake” a unei mari împărătese din Bizanț - Teodora lui Iustinian

Biserica nu se teme de păcat. Dovadă e Sfânta Maria Egipteanca, pe care o sărbătorește de două ori pe an, dovadă și alți sfinți care au trăit la limita nebuniei, care s-au complăcut în cele mai grave patimi, înainte de a răspunde chemării lui Dumnezeu, ca Sf. Cuv. Moise Arapul sau Sf. Taisia și Pelaghia. Dovadă tâlharul de pe cruce. Sfinți ca aceștia sunt gloria Bisericii, sunt, poate, biruința ei cea mai însemnată, căci ei, mai degrabă decât sfinții ireproșabili, arată puterea supranaturală a Bisericii, aceea de a schimba suflete, a le înnoi la propriu. Mântuitorul spune: În cer va fi mai multă bucurie pentru un păcătos care se pocăiește, decât pentru nouăzeci și nouă de drepți (Luca 15, 7).

Biserica nu le va ascunde niciodată sfinților viețile anterioare sfințeniei, nici nu va încerca să le cosmetizeze, dimpotrivă, se va „făli” cu ele, ca să devină limpede, pentru orice păcătos aflat în pragul deznădejdii, că pocăința este mai puternică decât tot iadul. Biserica nu e o gospodină care împinge praful sub covor, astfel că dacă Sf. Împărăteasă Teodora ar fi dus viața Sfintei Maria Egipteanca, creștinii nu ar fi avut nici un interes să o ascundă.

Despre soția lui Iustinian cel Mare se știu mai multe lucruri decât despre majoritatea femeilor din Antichitatea târzie, rolul său în istorie fiind cu nimic mai prejos decât al soțului ei. Dar tot ceea ce se știe datează din perioada când era împărăteasă, restul fiind, aproape exclusiv, speculație. Există câteva surse care-i tratează originile, dar care au dat naștere la mari probleme, contrazicându-se una pe alta și având mari lacune în ceea ce privește credibilitatea. Contemporanul Episcop Eusebiu spune că era fiică de senator, miafizitul Ioan din Efes, în Vieți ale sfinților din răsărit, susține că ar fi avut o fiică ilegitimă și, pentru a desemna situația din care provenea, folosește un termen care, în greacă, poate să însemne casă de toleranță, dar poate, la fel de bine, să însemne că era actriță. Dar el o laudă pentru pioșenia ei, considerând-o o mare împărăteasă, spre deosebire de Procopius din Cezareea, care, în faimoasa Istorie secretă, a creat imaginea cea mai cunoscută a împărătesei, celebră tocmai prin sen­zaționalul ei. El insistă pe ideea că Teodora era fiica unui ursar de la Hipodrom și actriță, dar tot el o prezintă ca fiind una dintre cele mai împătimite prostituate.

Istoria necunoscută a unei împărătese

De la descoperirea lucrării sale, istoricii nu se pot hotărî ce să creadă. Mihail Sirianul (patriarh iacobit din sec. al XII-lea) și Bar Hebraeus (din sec. al XIII-lea) afirmă că era fiică de preot și nu au nimic în comun cu Istoria secretă. Despre această lucrare există o întreagă discuție, majoritatea bizantinologilor însă o consideră o exagerare, chiar dacă cred sau nu că ar avea un sâmbure de adevăr. Ei recunosc că nici nu putem fi siguri dacă Procopius a scris-o. Scrierile sale oficiale sunt Războaiele lui Iustinian și Despre edificii, în ambele lăudând constant cuplul imperial. Istoria secretă, în schimb, a fost găsită la Vatican, la trei secole după moartea prota­go­niștilor, și este extrem de diferită de restul scrierilor lui. Nicolae Iorga susține că autorul nu este Procopius, ci un anonim care a dorit să-i discrediteze pe cei doi, enunțând și motivele: Măsurile care au provocat o mare ne­mulțumire au fost acelea luate pentru controlarea surselor de venituri [...], cât și pedepsele severe lovind în tinerii depravați. În numele acestor bogați nemulțumiți a fost redactată de cineva, folosind numele lui Procopie, acea culegere de calomnii din cele mai odioase. El îl numește pe autor pseudo Procopie și adaugă, referindu-se la Procopius cel adevărat: Autorul „Istoriei Secrete” atât de discutate poate fi un literat chiar din această Cezaree, în care mocneau atâtea uri religioase, dar nu acest om de spirit având o concepție prea înaltă pentru a coborî la nivelul acestei opere de josnică defăimare. A i-o atribui ar însemna nu numai a-i scădea valoarea morală, dar chiar a-i­ ­contesta și inteligența (Nicolae Iorga, Istoria vieții bizantine, Ed. Enciclopedică română, București, 1974). Ce sunt aceste măsuri pe care le detesta nobilimea coruptă? În ce o privește pe împărăteasă, sunt legile date sub influența ei, legi, am fi tentați să spunem, „feministe”. Astfel, o femeie care încălca legea nu era trimisă la închisoare, ci într-o mănăstire de călugărițe sau pusă sub supravegherea unor femei de încredere, pentru a fi scutită de tratamentul rău din pușcărie. Alte legi, date în 531 și 537, le permiteau femeilor să-și ia înapoi zestrea pe care o aduceau în căsătorie și le interziceau bărbaților să cheltuiască din zestre până nu primeau, nu o dată, ci de două ori, consimțământul soției. Abuzarea unei femei, indiferent de rangul social (fie ea și sclavă) se pedepsea cu moartea. Sf. Iustinian insistă de multe ori asupra egalității dintre bărbați și femei, afirmând în Novellae (anul 535): în slujba lui Dumnezeu nu este bărbat și femeie, nici sclav sau om liber. El dă și o listă de motive pentru care se putea recurge la divorț, susține că singurul considerent pentru căsătorie e afec­țiunea reciprocă, le dă drept de proprietate femeilor și poartă o crâncenă bătălie împotriva traficului uman și a prostituției în care fuseseră ademenite multe femei sărace. Legile împotriva acestor practici erau infinit de aspre, dar pedeapsa nu li se aplica femeilor, ci celor responsabili pentru si­tuația lor, nenumărate femei fiind salvate de asupritorii lor și oferindu-li-se mijloacele de trai necesare. Ele redeveneau cetățeni cu drepturi depline, se puteau căsători inclusiv cu senatori, iar unul dintre palatele imperiale a fost transformat într-un așezământ pentru ele și înzestrat cu un mare venit, astfel încât traiul fostelor victime să fie asigurat pe viață. Toată lumea recunoștea atunci, ca și acum, că aceste legi erau date de augustă. De aceea, ea ar fi putut deveni ținta acestor atacuri care susțineau că se ocupa de salvarea femeilor pierdute, pentru că și ea ar fi făcut parte din ele. S-a mai spus că, dacă într-adevăr Procopius a scris Istoria secretă, atunci a făcut-o când era speriat că o lovitură de stat l-ar putea înlătura pe Iustinian și, ca să nu cadă victimă valului de epurări care ar fi urmat, a scris această carte pe care i-ar fi prezentat-o următorului împărat, convingându-l astfel că nu este omul fostului regim. Și există și posibilitatea ca, fiind găsită în Italia, lucrarea să fi fost scrisă de cineva de acolo care făcea propagandă împotriva împă­ra­ților, fiindcă politica lor de recuperare a teritoriilor italiene era, evident, detestată de ostrogoți, care aveau ca interes să-i discrediteze.

O „biografie” fără credibilitate

Lăsând la o parte paternitatea ei, Istoria secretă nu are pic de credibilitate. Nu doar pentru că detaliile vieții împărătesei sunt atât de grotești și explicite încât par opera unui obsedat sexual (fiind și greu de crezut ca cineva din afara cercului ei cel mai intim să le cunoască), dar textul în sine e telenovelistic. Lui (pseudo)Procopius absolut tot ce fac Iustinian și Teodora îi miroase urât; îi prezintă ca pe cei mai ticăloși lideri din ­istorie, până când devin niște ­caricaturi. Cireașa de pe tort e pasajul următor: Unora dintre însoțitorii lui Iustinian, care stăteau cu dânsul până târziu noaptea, li se părea că văd în el un chip din lumea duhurilor. Unul spunea că împăratul se plimba și deodată nu i se mai vedea capul, ci părea că numai celelalte mădulare ale trupului se mișcă. Mai târziu capul se întorcea lângă trup. Altul povestea cum chipul lui Iustinian se făcea deodată o carne urâcioasă, fără sprâncene, fără ochi și nici un semn să-l poți cunoaște; apoi lua iar chip de om. [...] Un călugăr a fost îndemnat să meargă în Bizanț. După sosire a căpătat îngăduința să intre la împărat, dar deodată a început să se tragă îndărăt. La întrebarea însoțitorilor de ce face asta a răspuns că a văzut pe conducătorul duhurilor necurate stând pe tron și că nu dorește să-l întâlnească. Căci cum se putea ca acest om să nu fie un duh al răului? Niciodată nu se sătura de băutură, de mâncare sau de somn, ci doar ciugulea din ce i se aducea și apoi umbla toată noaptea. Cu câtă rea voință sunt interpretate nevoințele pe care Sf. Iustinian le făcea pentru Dumnezeu! (Pseudo)Procopius afirmă și că mama lui Iustinian nu l-ar fi zămislit pe acesta cu un bărbat, ci cu însuși diavolul. Odată ce spune asemenea aberații, valoarea cărții sale este zero, nu mai poți crede o iotă, totul poate să fie o plăsmuire la fel de gogonată.

La scriitorii bisericești am găsit doar o mențiune vagă, în Viețile Sfinților, anume că sfânta ar fi trăit în păcat înainte de a fi împărăteasă. Ori asta, ținând cont de standardele morale de atunci, poate să însemne orice, nu se specifică ce fel de păcat, nu se dă nici un detaliu. Poate să însemne, să zicem, că, înainte de căsătorie, s-a îndrăgostit de un bărbat și s-a lăsat ademenită de el (având poate acea fetiță despre care nu există vreo dovadă), că a avut relații chiar cu Iustinian înainte de a fi căsătoriți sau, pur și simplu, că era actriță, meserie pe care Sf. Ioan Gură de Aur o înfiera cu un secol și ceva în urmă și pentru care chiar și azi, în unele medii, există un stigmat social. Sau poate să fie o referire la simpatiile miafizite pe care le-a avut cândva (se spune că a trăit o vreme în Egipt și s-ar fi convertit acolo ca apoi să revină la Ortodoxie) și despre care se vorbește în viața Sf. Sava cel Sfințit. Nici un sfânt nu scrie că a fost prostituată sau că a avut mulți amanți, dar tind să cred că, așa cum Bisericii îi place să se „laude” cu sfintele păcătoase care au atins apoi măsura nepătimirii, s-ar fi „lăudat” și cu păcatele acestei împărătese sfinte, dacă ar fi fost similare cu ale Mariei Egipteanca.

Oricare ar fi adevărul, de oricâtă pocăință ar fi fost sau nu nevoie pentru a ajunge aici, Sf. Iustinian și Teodora, deși n-au lăsat urmași trupești, sunt părinții celui mai uimitor copil pe care l-a dat istoria, un copil de piatră trandafirie care tot copil a rămas, după un mileniu și jumătate. La Hagia Sophia, deasupra magnificelor coloane, se află monograma cu inițialele celor doi împărați care au primit Constantinopolul de la Hristos ca pe un simplu oraș și, înmulțind talantul, I-au dat înapoi un univers. Iar dragostea lor unul față de altul și a amândurora față de Dumnezeu este, literalmente, dăltuită în piatră.