Iorga, un „fenomen” irepetabil în cultura română

Se împlinesc vineri, 28 noiembrie, 85 de ani de la moartea lui Nicolae Iorga, istoricul care a marcat pentru totdeauna cultura și istoria românească, lansând direcțiile primare, definitorii și publicând cât alții în zece vieți. Efervescența lui intelectuală, ­capacitatea excepțională de a gestiona cunoașterea, lecturile aproape neîntrerupte au făcut posibilă o operă uriașă, neexplorată complet nici până astăzi.

Născut la Botoșani, în 5 ­iunie 1871, în familia ­avocatului Nicu Iorga, ­Nicolae avea să parcurgă cu o rapiditate nemaiîntâlnită toate etapele de formare din acea epocă: la 17 ani era deja absolvent al Facultății de Litere din Iași, după ce finalizase studiile universitare cu magna cum laude într-un singur an, la 22 de ani și-a dat doctoratul, la Leipzig, la 23 de ani a devenit profesor suplinitor la Catedra de istorie medievală a Universității din București, apoi, un an mai târziu, profesor titular, iar la 26 de ani a fost ales membru corespondent al Academiei Române.

Pe aceste cadre formale a așezat însă bazele prodigioasei sale eru­diții. „Când pregătești o lucrare, scaldă-te în sursele ei”, obișnuia să le recomande studenților săi. A fost interesat de istoria lumii, în sens larg, dar, bineînțeles, l-a preocupat într-un mod aparte istoria românilor. Cele 31 de volume de Studii și documente privitoare la istoria românilor, ca și cele 11 volume de Istoria Românilor, publicate între anii 1936 și 1939, rămân revelatoare în acest sens.

A fost însă un istoric curios, nu un cărturar izolat, conectat la rea­litățile epocii sale, implicat în viața cetății, în viața politică și culturală, călătorind mult, observând la fel de mult. În ședința de deschidere a anului academic din 6 decembrie 1942, istoricul Gheorghe I. Brătianu, succesorul lui Iorga la direcțiunea Institutului de Istorie Universală din București, care primise deja numele savantului, spunea: „Nu este, de sigur, în uriaşa activitate a lui ­Nicolae Iorga, problemă din istoria lumii sau din trecutul neamului său care să nu-l fi oprit, căreia scrisul său bogat să nu-i fi închinat măcar câteva pagini. Dar de este în multiplele sale manifestări, prin grai sau prin scris, o lature statornică, una din acele «permanenţe» pe care încerca să le definească printre legile istorice, este de sigur acea a cunoaşterii tuturor ţinuturilor locuite de Români, a tuturor realităţilor geografice, etnice, istorice, din care se alcătueşte fiinţa însăşi a naţiunii noastre, prin care se definesc misiunea şi dreptul ei”.

A citit, s-a documentat în arhive și biblioteci, dar și pe teren, „la fața locului” cum am spune azi, enorm. A publicat extrem de multe lucrări, documentate laborios, cu acribie, deschizând prin generozitatea ideilor, prin informațiile inedite, prin conexiunile extraordinare, direcții de cercetare cu totul noi. „Nicolae Iorga a fost primul istoric român ale cărui cărţi au intrat în marile biblioteci ale lumii, au fost citite, comentate şi apreciate. A deschis drumuri făcând trecerea de la istoria-poveste la istoria rod al cercetării şi analizei documentelor de arhivă. A studiat și scris enorm, circa 20.000 de cărți, studii și articole, varietatea lucrărilor sale surprinde şi astăzi cititorii români şi străini”, subliniază cercetătoarea Cristina Păiușan-Nuică, de la Muzeul Național de Istorie a României, într-un text ce a ilustrat expoziția „Nicolae Iorga - 150 de ani de la naștere”, organizată de instituția muzeală.

Rămân de referință volumele în care a patrimonializat bogăția spirituală a teritoriilor românești, scriind despre istoria Bisericii românești și a vieții religioase a românilor, în care arată „că, de la începuturile ei, ortodoxia românească a avut un rol cultural de prim rang în viaţa naţională”. Este cazul volumelor Inscripții din bisericile României, publicat în 1905, Istoria Bisericii românești și a vieții religioase a românilor, publicat în 1908, și Sate și mănăstiri din România, publicat în 1916.

Dacă viața lui Iorga nu ar fi fost curmată în noaptea de 27 spre 28 noiembrie 1940, probabil că, așa cum apreciază unii cercetători și istorici, și-ar fi împlinit și dorința de a scrie Istoriologia umană, o lucrare masivă de istorie universală. Din păcate, animozitățile din plan politic, dintr-o perioadă foarte tulbure a României, au condus către un final dramatic al existenței sale. A fost ridicat din casa sa din Sinaia și ucis de către un grup de simpatizanți și membri ai Mișcării Legionare, care i-au abandonat apoi trupul neînsuflețit în pădurea Strejnic, din județul Prahova. „În 1926-1928, N. Iorga a publicat o sinteză de istorie universală cu titlul Essai de synthèse de l’histoire de l’humanité (4 volume). Spre sfârșitul vieții, el și-a propus să scrie o masivă istorie universală, intitulată Istoriologie umană, anunțată în 1937, în cuvântul de deschidere a Institutului de Istorie Universală. (...) Își propunea să scrie o istorie frumoasă, clară și accesibilă. O istorie în care accentul să fie pus pe evoluția civilizației și a stărilor de spirit. Din păcate, N. Iorga nu a apucat să scrie decât prefața, introducerea, câteva consi­de­rații privind metoda și fragmente din primul volum, suficiente totuși pentru a deschide noi orizonturi istoriografiei românești, europene și universale”, notează, într-un text publicat în revista „Limba română”, în 2021, istoricul Ioan Scurtu.

Postum, i-au fost publicate ultimele manuscrise și corespondența. Ultimul volum al lui Nicolae Iorga, Jurnalul ultimilor ani: 1938-1940. Inedit, ediție îngrijită de nepotul său, istoricul Andrei Pippidi, a fost publicat în 2019. Cartea întregește volumele de Memorii pe care savantul le-a publicat în timpul vieții cu un material inedit, complet necunoscut publicului și istoricilor, care include, după cum arată Andrei Pippidi în prefață, „perioada de la 25 februarie 1938 și 26 noiembrie 1940, o seară înainte de sfârșitul în fața unui pluton de execuție improvizat”.