O cărare către cer

Cei care lecturează paginile Sfintei Scripturi și zăbovesc asupra infor­mațiilor despre Muntele Sinai sau Horeb știu că acolo Moise și Ilie au dorit să-L vadă pe Dumnezeu. Ochiul omenesc nu poate cuprinde ceea ce mintea nu înțelege. „Pe Dumnezeu a-L vedea este cu ne­pu­tință oamenilor...” - spun imnografii, cu o luciditate dureroasă, amin­tind că omul, odinioară izgonit din Rai, nu mai are, prin sine, puterea de a-L întâlni pe Cel pe care L-a nesocotit.

Pe Tabor, în lumina Schimbării la Față, Moise și Ilie au fost martori ai slavei Celui Care, din Treime fiind, S-a făcut Om la plinirea vremii. Dorul din veac al omului de a-L revedea pe Dumnezeu a primit răspuns în lumina unei revelații pe cât de neașteptate, pe atât de covârșitoare.

Muntele Sinai n-a fost uitat. A rămas în amintirea celor care Îl caută pe Dumnezeu, cu inimă arzândă, un loc al începutului, al tainelor nerostite, al întrebărilor care n-au primit încă răspuns. E muntele celor ce urcă nu doar cu pasul, ci cu ființa întreagă.

Pe crestele înalte ale muntelui, unde cerul pare mai aproape de pământ, sufletul omului tânjește după lumina cea neapropiată. În tăcerea sfântă a înălțimilor, vocea Celui Preaînalt șoptește în adâncul inimii, iar rugul ce arde fără să se mistuie strălucește încă în ochii celor care privesc cu dor, nu din curiozitate - ochii unor suflete care vor din nou să-L vadă.

La poalele Muntelui Sinai se deschide o cărare care duce către cer. Pe acest drum a mers Moise, împins de dorul întâlnirii cu Dumnezeu, purtând pe umeri povara unui popor nemulțumitor și nerecunoscător. După el, au venit alții - oameni drepți și statornici în credință. Între aceștia se numără Ilie, care nu și-a plecat genunchii în fața lui Baal și a străbătut aceleași locuri, din dorința întâlnirii cu Cel Atotputernic.

După ce taina Taborului s-a descoperit - ca răspuns al cererilor și suspinelor ridicate din Sinai și Horeb -, muntele, odinioară margine a lumii, a devenit loc de rugăciune și adânci nevoințe, greu de rostit în cuvinte.

Tradiția Bisericii ne spune că, la începutul veacului al 4-lea, pioasa Împărăteasă Elena a ajuns lângă Muntele Sinai și acolo, unde s-a aflat rugul de foc ce ardea și nu se mistuia și unde Dumnezeu a vorbit prima oară cu Moise, a construit un sanctuar, un loc de rugăciune. Se vorbea deja despre o comunitate monahală, semn că acea pustietate nu era lipsită de viață, ci înflorea, cum spune cântarea, „ca un crin”.

Gestul Împărătesei nu a fost unul întâmplător. Dacă a cinstit acel loc, înseamnă că acolo se păstra o memorie vie, o trăire mai veche, adânc întipărită în sufletele celor ce Îl căutau pe Dumnezeu. Călătoria ei prin Țara Sfântă a fost o lucrare de redescoperire: a scos la lumină locuri uitate, ascunse sub piatră și neamintire, și le-a dăruit din nou lumii. Impresionează râvna ei: aceeași femeie cu trăire sfântă care a aflat Crucea Mântuitorului a ridicat altare în Betleem, Ierusalim, Galileea și, iată, și la poalele munților unde Dumnezeu S-a lăsat auzit în chip tainic…

Asemenea candelei aprinse în întunericul unei lumi uituce, sufletul pios al Elenei a strălucit peste locurile sfinte, redându-le strălucirea pierdută. Pașii ei, conduși de cre­dință nestrămutată, au lăsat urme nevăzute pe cărările unde odinioară Dumnezeu S-a arătat profeților. Așa ne arată istoria că iubirea și căutarea Celui Preaînalt pot străbate veacurile, unind pe cei ce Îl caută cu inima curată.

Nu mult după călătoria ei, pelerina Egeria consemna că rugul lângă care poposise Moise încă exista. Din aceeași perioadă, între veacurile 4-5, aflăm din însemnările vremii și din tradiția locului că numărul monahilor devenise impresionant. În vremea respectivă, în pus­tiul Egiptului, viețile sfinților ne vorbesc despre zeci de mii de monahi - ucenicii Sfântului Antonie cel Mare și ai altor Părinți ai pus­tiei -, oameni care au schimbat lumea, retrăgându-se din ea.

Această istorie sfântă, începută cu smerenia Elenei, a fost continuată, în veacul al 6-lea, de marele împărat Iustinian. Dăruit cu râvnă pentru Biserică, el a trimis arhitecți și meșteri iscusiți să fortifice mănăstirea existentă, asemenea modului în care, secole mai târziu, sultanul Suleyman Magnificul va proteja alte locuri sfinte. Dacă în cazul lui Iustinian vorbim despre un împărat dreptmăritor, în cel al lui Suleyman despre un admirator de la distanță al credinței creștine, amândoi arătând, în măsuri diferite, grijă și respect pentru spațiile sacre.

Iustinian a poruncit ca mănăstirea de la poalele Sinaiului să fie întărită cu ziduri înalte, inexpugnabile, transformând-o într-o cetate spirituală pregătită să înfrunte vremurile grele: incursiunile triburilor nomade și, mai târziu, sosirea arabilor.

Literatura apocrifă adaugă, într-o notă dramatică, faptul că arhitectul trimis de Iustinian nu a reușit să construiască fortăreața undeva pe vârful muntelui, cum ar fi indicat împăratul. Adevăr istoric sau doar legendă, povestea păstrată peste timp spune că împăratul, mâhnit și convins că arhitectul nu și-a dat toată silința, a poruncit să i se aplice pedeapsa capitală. Așa se amestecă în istorie gloria cu tragismul, măreția cu fragilitatea firii omenești.

Pentru realizarea unei astfel de construcții în deșert, fără apă, fără cele necesare, împăratul a adus mulți prizonieri și sclavi. O veche tradiție spune că printre aceștia se aflau și vlahi. Putem spune, așadar, că mănăstirea de la poalele Muntelui Sinai poartă, într-un fel discret, și o pecete străromânească.

Lavra a înflorit cu o frumusețe rară, trăind o istorie de peste 1.500 de ani - poate chiar mai veche - și a atins un apogeu strălucitor în vremea lui Iustinian. De-a lungul timpului, mănăstirea a cunoscut și alte momente de măreție, dar și perioade grele, de lipsuri, umilințe și aspră încercare.

Pelerinii care mergeau către Muntele Sinai poposeau între zidurile ei. Istoriile vechi ne spun că, începând cu veacurile 6 și 7 și până în prezent, acolo au trăit mari eremiți, care au iubit liniștea și rugăciunea. Printre ei, Sfântul Ioan Scărarul strălucește ca o icoană emblematică a spiritua­lității patristice, autorul unei lucrări fundamentale în pregătirea pentru Săptămâna Mare și pentru Înviere. Au fost și alții mai puțin cunoscuți, dar la fel de dăruiți. Unul dintre ei, duhovnic renumit, a stat de veghe jumătate de veac în ajutorul pelerinilor care urcau pe vârful Sinaiului. Le-a fost sprijin nu doar prin spovedanie, rugăciune sau sfat, dar și în cele mai simple nevoi: le oferea hrană, apă și chiar o cărare - pe care a săpat-o el însuși, din piatră - pentru a le ușura urcușul anevoios.

Ecoul acestei sfințenii a ajuns și la urechile profetului Mahomed. Mai târziu, califii preocupați de zonă, sultanii și chiar celebrul Napoleon au luat mănăstirea în grija lor, au apărat-o și au scutit-o de taxe, recunoscând sacralitatea locului, după cuvintele spuse lui Moise: „Nu te apropia aici! Ci scoate-ţi încălţămintea din picioarele tale, că locul pe care calci este pământ sfânt!” (Ieșirea 3, 5). În spiritul acestor cuvinte, și astăzi, într-un paraclis al Mănăstirii „Sfânta Ecaterina”, monahii și pelerinii, deși puțini au acces, intră fără încălțăminte, împlinind și în acest mod cuvintele Sfintei Scripturi.

Mănăstirea „Sfânta Ecaterina” a primit moaștele Muceniței Ecaterina, despre care aghiografii ne spun că au fost ascunse de îngeri pe un munte, ca o comoară de neprețuit. Ea, cea plină de înțelep­ciune, care i-a minunat pe filosofii vremii, a arătat prin cuvinte și faptă că adevărata noblețe nu vine din rang sau știință, ci din dragostea curată pentru Hristos și din jertfa de a-I rămâne aproape. Fără să știm cu exactitate când au ajuns moaștele Sfintei Ecaterina, ele constituie, alături de un alt tezaur spiritual și material, darurile lui Dumnezeu revărsate peste acest loc.

La Sinai, unde cerul și pământul par a se atinge și pietrele aride păstrează ecoul pașilor sfinților și al glasului dumnezeiesc, inima omului încă tresaltă în fața tainei. În liniștea adâncă a nopților sinaite, când stelele strălucesc neobișnuit de aproape, rugăciunile șoptite de veacuri continuă să urce spre ceruri, întreținând flacăra vie a credinței ce, asemenea rugului, arde fără să se mistuie...

Când am ajuns pentru prima dată la Mănăstirea „Sfânta Ecaterina”, în anul 1995, m-a cuprins un sentiment de adâncă uimire. Înă­untrul incintei se simte ceva tainic: scări ce leagă niveluri diferite, ca o trecere inițiatică, și un acoperiș despre care ni s-a spus că e păstrat din vremea lui Iustinian, cu inscripții originale, încă vizibile. Ușa din lemn de cedru, veche de 1.400 de ani, funcționează ca atunci, cu balamalele și cuiele de demult. Pe grinzile acoperișului stă scris numele „Preaevlaviosului Împărat Iustinian” și al „răposatei Împărătese Teodora” - o mărturie în lemn a vremurilor imperiale.

Dar poate cea mai grăitoare dovadă a unei gândiri teologice și artistice de excepție este mozaicul comandat de însuși Iustinian: Hristos în slavă, în momentul Schimbării la Față. Alături de El - cei trei ucenici, Petru, Iacov și Ioan, dar și Moise și Ilie, profeții Sinaiului și ai Horebului.

Realizat în urmă cu un mileniu și cinci veacuri, mozaicul nu e doar o operă de artă, ci un act de credință în piatră și culoare. În muzeul mănăstirii se păstrează icoane din aceeași epocă și din perioade apropiate, unele dintre cele mai vechi din întreaga lume creștină, ocrotite, providențial, de furia iconoclastă, care a șters din alte locuri urmele vizibile ale sfințeniei.

Ceea ce face din această mănăstire un tezaur neprețuit al Ortodoxiei nu este doar istoria sa impresionantă, ci și bogăția duhovnicească adunată de-a lungul veacurilor în acest colț de pustie. Icoana Maicii Domnului cu Pruncul, numită Rugul Aprins, veghează aici ca o mărturie vie a revelațiilor divine, iar biblioteca mănăstirii, adăpostind peste 3.500 de manuscrise în greacă, arabă, siriacă, georgiană și slavonă, reprezintă o comoară inestimabilă a întregii creștinătăți. Monahii care s-au nevoit aici de-a lungul secolelor au purtat în rugăciunile lor întreaga lume, făcând din acest loc o adevărată cărare între pământ și cer, între istoria zbuciumată a omenirii și eternitatea promisă de Dumnezeu celor care Îl caută cu inima curată.

Numeroase echipe de cercetători meticuloși și pasionați ar putea petrece ani întregi în biblioteca și arhiva Mănăstirii „Sfânta Ecaterina” - una dintre cele mai renumite din lume și poate cea mai valoroasă, dacă luăm în considerare vechimea și originalitatea manuscriselor păstrate aici. Spre deosebire de alte colecții adunate din diverse colțuri ale lumii, multe dintre aceste texte au fost create chiar între zidurile mănăstirii, scrise cu răbdare și har de către monahi nevoitori.

Alături de această bibliotecă excepțională, se disting doar câteva altele pe plan mondial. Printre ele, cea a Marii Lavre de pe Muntele Athos, câteva biblioteci athonite și cea a Mănăstirii „Sfântul Ioan Evanghelistul” din insula Patmos. Desigur, există și biblioteci moderne, mai cunoscute prin dimensiune și vizibilitate, dar care au adunat colecții disparate, nu zidite organic într-un singur loc al credinței și culturii vii, cum este cazul celei de la poalele Muntelui Decalogului.

Printre celebrele manuscrise ale bibliotecii sihaștrilor este Codex Sinaiticus. A fost descoperit la jumătatea veacului al 19-lea de un cercetător german, paleograful Konstantin von Tischendorf, probabil pelerin către Muntele Sinai, și primit, ca întotdeauna, cu bunăvoință de monahii care slujesc de veacuri în aceste vetre monahale. Descoperit în jurul anului 1840, Codex Sinaiticus a rămas doar parțial la Sinai, alte părți ale scrierii aflându-se în Anglia (British Museum, Londra), respectiv în Germania (Leipzig, Biblioteca Națională) și chiar în Rusia. Sunt și multe alte valori inestimabile, care vin din urmă cu 1.500 de ani sau mai aproape de noi.

Cine crede că civilizația bizantină s-a stins în file de cronici și povești ar trebui să privească spre Mănăstirea „Sfânta Ecaterina”. Ea nu este un muzeu al trecutului, ci un spațiu al unei istorii vii, păstrată prin jertfa neîntreruptă a monahilor și prin dăruirea celor care-L iubesc cu adevărat pe Dumnezeu.

Printre binefăcătorii care au sprijinit de-a lungul timpului această vatră sfântă se numără și domnitori români. Contribuțiile lor sunt uneori amintite cu recunoștință, alteori uitate, cum se întâmplă adesea în istorie. Între aceștia: Sfântul Neagoe Basarab, Miron Barnovschi, Sfântul Constantin Brâncoveanu, Radu Vodă, Petru Șchiopu și alții - nume care leagă Țările Române de acest colț de cer din deșertul Sinai.

În anul 1995, după câțiva ani în care năzuința de a ajunge la Locurile Sfinte a rămas doar o dorință tăcută, Dumnezeu a rânduit să mi se deschidă pentru prima dată, după multă vreme, drumul între Ierusalim și Sinai. Era un context neașteptat, cu acorduri proaspete, semnate tocmai în zilele pascale, care făceau posibil un pelerinaj de mult timp întrerupt. Am poposit în străvechea mănăstire a Sfintei Ecaterina, m-am odihnit puțin, iar apoi, în miez de noapte, am început urcușul spre vârful Muntelui Sinai.

Acest pelerinaj s-a repetat de mai multe ori peste ani, ultima dată în 2014, când slujeam ca reprezentant al Patriarhiei Române în Țara Sfântă. Nu credeam atunci că voi putea urca muntele până la capăt, dar am simțit o putere neașteptată, întărire care a făcut posibilă ascensiunea deloc facilă. Bucuria de a retrăi istoria sfântă, de a pătrunde sensuri adânci, de a trăi momente de har - toate acestea au fost daruri mari, pe care regret că nu le-am așternut, măcar sumar, pe o margine de hârtie. Și totuși, unele amintiri rămân neșterse în inimă, la fel cum a rămas și Liturghia săvârșită în biserica de pe Muntele Sinai - o celebrare a credinței într-un loc unde cerul atinge pământul.

Când am revenit în Mănăstirea Sfintei Ecaterina, Mitropolitul Damianos, care conduce Lavra de vreo 40 de ani, a dorit să stea de vorbă cu noi. Eram un grup de slujitori ai Bisericii și ne-a impresionat întâlnirea cu un ierarh sobru, care cunoaște bine realitățile românești. Ne-a vorbit despre locuri și persoane din România cu o familiaritate care m-a surprins și onorat.

Am avut bucuria, de-a lungul anilor, să trimit, de vreo două-trei ori, cărți pentru biblioteca mănăstirii. Poate părea un gest mic, dar e greu de descris bucuria pe care o poate aduce o astfel de danie, când ea se așază într-un loc unde cultura, credința și rugăciunea se împletesc de veacuri.

Mitropolitul Sinaiului ne spunea atunci, cu o notă de nostalgie și realism, că în vechile documente ale mănăstirii se consemna, cu grijă, numărul pelerinilor care ajungeau acolo. Au existat ani în care abia dacă depășeau o sută. Prin contrast, astăzi - remarca el - aproape că nu trece zi fără să ajungă la mănăstire o sută sau chiar sute de pelerini. O schimbare radicală față de timpurile de altădată, când locul era cufundat într-o liniște aproape absolută. Viața monahală rămâne, totuși, una în care se împletesc tihna și grijile. Pe de o parte, retragerea în rugăciune și slujire; pe de alta, povara firească a respon­sabilității: grija pentru o comunitate, pentru pelerini, dar mai ales pentru păstrarea și protejarea unui tezaur spiritual, istoric și cultural fără egal.

Ne amintim de Mănăstirea Sfintei Ecaterina în contextul pomenirii unuia dintre cei mai mari monahi pe care i-a avut, Sfântul Ioan Scărarul - Ioan Sinaitul. Autor al celebrei lucrări Scara dumnezeiescului urcuș, una dintre cele mai citite cărți de spiritualitate ortodoxă, tradusă în numeroase limbi, el a fost și rămâne un far al vieții ascetice. Unii, inspirându-se din cuvintele Scripturii, așază această lucrare imediat după Urmarea lui Hristos, ca valoare și influență duhovnicească în istoria creștinismului.

Oricum, mănăstirea, călugării ei, istoria Muntelui Sinai și a Muntelui Horeb sunt revărsări de lumină. Ele ni se descoperă mai strălucitor în lumina Schimbării la Față. De aceea, impresionat de profunda cunoaștere a teologiei de către Împăratul Iustinian și apropiații săi, pictura Schimbării la Față ne arată că fericitul ctitor, monahii și pelerinii care ajung la Sinai doresc să se împărtășească din aceeași lumină a Taborului, pe cât le este îngăduit, folosind cuvintele Sfintei Scripturi, care amintesc că ucenicii au văzut slava pe cât li se putea sau pe cât au putut-o primi și înțelege în acel moment al revelației dumnezeiești.

Peste veacuri de istorie și credință, Mănăstirea Sfintei Ecaterina rămâne o fereastră deschisă spre cele nevăzute, o mărturie vie a întâlnirii dintre pământ și cer. În fiecare colț al zidurilor sale vechi, în fiecare literă a manuscriselor prețioase, în fiecare șoaptă a rugăciunilor neîntrerupte, se ascunde taina prezenței divine pe care Moise a întrezărit-o odinioară. Pelerinul care ajunge aici, între stâncile aride ale pustiului, simte că inima sa însetată găsește izvorul răcoritor al unei tradiții vii, neîntrerupte, o tradiție în care trecutul și prezentul se îngemănează în tăcerea sacră a rugăciunii.

Sinai nu este doar un munte, ci o cale spre înălțimi, o cărare spre lumină, un loc unde sufletul, asemenea lui Moise, poate să se descalțe de grijile lumești pentru a păși pe terenul sfânt al întâlnirii cu Cel Veșnic, a cărui Împărăție nu va avea sfârșit.