Părintele Benedict Ghiuș, lumina neclintită a duhovniciei în vremurile întunecate

În acest an, când în Patriarhia Română îi comemorăm pe toți duhovnicii și mărturisitorii din temnițele comuniste, cu pioasă și smerită cuviință ne îndreptăm privirea spre chipul iconic al arhimandritului Benedict Ghiuș, zugrăvit de vopselele și vicisitudinile vremurilor ce au apus, precum și de mărturiile ce au rămas de la cei care l-au cunoscut.

Arhimandritul Benedict Ghiuș a rămas în conștiința credin­cioșilor care l-au cunoscut atât personal, cât și din scrierile sale, un chip luminos și blând ce reflecta în lume prin sfaturile Evangheliei lui Hristos. Fiind un duhovnic și mărturisitor care a trăit și lucrat în perioada comunistă, a fost cunoscut pentru dârzenia sa în fața regimului represiv și pentru mărturia sa de credință. În acele vremuri de restriște, când multe biserici și mănăstiri au fost închise sau supravegheate de auto­ritățile comuniste, părintele Benedict a continuat să slujească poporul ortodox cu devotament și credință neclintită.

Într-o vreme în care umbrele comunismului se așternuseră adânc peste țară, arhimandritul Benedict Ghiuș a fost ca o fântână de apă vie care, chiar și în seceta prigoanei, nu a încetat să curgă din izvorul adânc al credinței. Mărturisitor al vremurilor grele, duhovnic al cărui nume s-a legat de istoria încarcerărilor și a jertfei, părintele Benedict a fost o lumină ce nu s-a stins niciodată, chiar și în cea mai profundă noapte a sufletului românesc.

Un început modest, dar plin de chemare

Născut la 21 octombrie 1904, în comuna Domnești, județul Vrancea, părintele Benedict a crescut în mijlocul unui peisaj pitoresc. Însă, dincolo de fru­musețea naturală, chemarea lui Dumnezeu era singura cărare pe care tânărul Benedict voia să o urmeze. Încă din tinerețe a simțit o atracție irezistibilă față de viața monahală, un dor adânc pentru tăcerea ce se găsește doar în rugăciune și adâncirea în Hristos. În ciuda vicisitudinilor vremurilor care stăteau să vină, în 1934 a intrat în monahism la Mănăstirea „Noul Neamț” din Basarabia, loc unde s-a îmbrăcat cu haina călugăriei și a început să-și poarte crucea. A fost hirotonit ierodiacon în anul 1934 și ieromonah în 1936, mai târziu, în 1939, fiind hirotesit arhimandrit.

Preocupările pentru viața spirituală, precum și tactul pedagogic i-au fost drept recomandări pentru ascultările pe care avea să le îndeplinească. Îl regăsim mai întâi îndrumător ­duhovnicesc al elevilor Seminarului din Chișinău între 1938 şi 1940, apoi duhovnic al Academiei Teologice de la Arad (1944) și asistent la Facultatea de Teologie din București (1944-1948). Între anii 1949 şi 1954 a fost profesor la Seminarul Monahal de la Mănăstirea Neamț, unde alături de arhiereul Gherasim Cucoșel și Cuviosul Petroniu Tănase Prodromitu au crescut duhovnicește mulți călugări și preoți. În anul 1958 este profesor și duhovnic la Seminarul de la București, unde din încre­dințarea Patriarhului Justinian oficia pravila monahală la paraclisul facultății pentru toți monahii care se aflau la studii.

Vremuri de prigoană: Asemenea unui copac care își adâncește rădăcinile în pământul uscat

Este numit stareț al Mănăstirii Antim de către Patriarhul Justinian tocmai pentru a scoate gruparea Rugul aprins de sub conducerea unui stareț impus de regimul comunist. În această nouă ascultare, alături de Cuvioșii Sofian și Petroniu Prodromitul, a reușit să adune mulți intelectuali cărora le-a insuflat practica Rugăciunii lui Iisus, aducătoare de multă pace și liniște în suflete, fiind duhovnicul, sfătuitorul, interlocutorul intelectual calificat pentru căutătorii de sens ai acelei perioade, după cum dă mărturie arhimandritul Andrei Scrima în Timpul Rugului aprins. Astfel, între anii 1958 şi 1964 a fost condamnat la 20 de ani de închisoare cu lotul „Rugul a­prins” de ateii comuniști, împreună cu cei mai buni preoți, profesori și călugări din țară, răbdând toate cu bărbăție.

În felul acesta, cu ­rugăciunea pe buze și în inimă, a făcut față torturilor de la Aiud și Salcia timp de şase ani. Adesea se adunau în duminici și sărbători în curtea închisorii de la Salcia, formând mai multe grupuri călăuzite de câte un preot, iar grupul cel mai mare era cel din jurul părintelui Benedict, după cum a lăsat mărturie Cuviosul Sofian de la Antim, în jurnalul său.

Pentru părintele Benedict, perioada comunistă nu a fost doar o etapă de suferință; a fost un teren arid în care rădăcinile duhov­nicești s-au adâncit din ce în ce mai mult. Prigonit de regimul care voia să siluiască Biserica, părintele nu a cedat nici măcar un milimetru în fața presiunii, tot timpul gândind astfel: Cea mai cumplită persecuție împotriva Bisericii este nevrednicia propriilor slujitori.

Tortura nu poate să îi schimbe decât în mai buni pe creștini, spunea el, pentru că, asemenea unui pom care își adâncește rădăcinile în pământul uscat, suferințele l-au întărit, în loc să-l doboare. În închisoare, părintele Benedict a învățat că viața duhovnicească nu depinde de zidurile unei celule, ci de libertatea inimii, care rămâne neatinsă chiar și în cele mai crunte condiții. Lăsându-și urmele rugăciunii pe zidurile reci ale temniței, el a reînviat spiritul Ortodoxiei în mijlocul unei lumi care își pierdea adesea busola morală.

În ciuda tuturor greutăților și a persecuțiilor, arhimandritul Benedict Ghiuș a rămas un simbol al credinței neclintite și al mărturisirii adevărului, iar astăzi este privit cu respect de credincioșii ortodocși pentru viața sa de jertfă și pentru dedicarea față de Dumnezeu și de Biserică.

Mărturisitorul adevărului: Lumină călăuzitoare pentru generațiile viitoare

După eliberarea sa, arhimandritul Benedict Ghiuș nu s-a retras în tăcere, ci a rămas un far de lumină pentru sufletele care aveau nevoie de îndrumare și mângâiere. Astfel, între 1964 şi 1974 a fost preot slujitor și duhovnic la Catedrala Patriarhală, loc de unde se retrage apoi la Mănăstirea Cernica. Aici, s-a ocupat de diortosirea Proloagelor tipărite la Mănăstirea Neamț între anii 1854 şi 1856. Trăitor al vieților sfinților pe care le-a studiat, a dus o viață de pateric. Experiența sa spirituală este cuprinsă în numeroasele studii și articole de teologie ce au fost publicate în revistele Patriarhiei de-a lungul timpului. Nu doar că s-a dedicat slujirii Bisericii, dar a fost un dascăl al credinței, un învățător care nu spunea niciodată cuvinte goale, ci vorbe pline de înțeles și de putere spirituală.

Între zidurile mănăstirilor, părintele Benedict a fost asemenea unui izvor din care fiecare credincios venea să bea apa curată a învățăturii ortodoxe. Cu o înțelep­ciune care părea că vine din vremuri imemoriale, arhimandritul îndemna la răbdare, la încredere în Dumnezeu și la o viață de smerenie. Dacă nu ai încredere în Dumnezeu, nimic nu are sens în această viață, spunea el adesea. Mărturia sa nu era doar despre cuvinte, ci despre trăirea autentică a credinței într-o lume în care tot mai mulți începeau să uite ce înseamnă adevărata libertate. Adesea amintea în cuvintele sale că una dintre cele mai mari pedepse pe care le poate da Dumnezeu omului este să-l lase de capul lui.

El a fost un exemplu de înțelep­ciune duhovnicească, oferind îndrumare și sprijin celor care căutau mângâiere în vremuri de încercare. Mărturiile și învățăturile sale sunt un far de lumină pentru mulți care își caută credința și speranța în momente de cumpănă.

Un om al rugăciunii, un martor al vremurilor

Astăzi, când facem amintire de arhimandritul Benedict Ghiuș, ne gândim la un om care a fost, fără îndoială, o ființă rară, care, asemenea unui diamant pur, nu a fost niciodată corupt de stricăciunile lumii. În fața persecuției, a suferinței și a tăcerii impuse, el a fost o voce a adevărului, o lumină strălucind în întuneric, împlinind sfatul Mântuitorului Hristos: Căci de cel ce se va rușina de Mine și de cuvintele Mele, de acesta și Fiul Omului se va rușina, când va veni întru slava Sa și a Tatălui și a sfinților îngeri (Luca 9, 26).

Așadar, cum poate fi descris arhimandritul Benedict Ghiuș? Poate doar prin cuvintele pe care le rostea cu atâta simplitate și adâncire: Hristos este mângâierea noastră, iar Biserica este trupul Lui. Așa cum trupul are nevoie de hrană, și Biserica are nevoie de rugăciune, de iubire și de încredere.

Într-o eră în care lumea încearcă să se desprindă de valorile tradiționale, arhimandritul Benedict rămâne un exemplu nestrămutat de dăruire, de iubire și de credință. A fost și va rămâne un mărturisitor al vremurilor noastre, un semn viu al luminii care, chiar și în cele mai întunecate momente, nu poate fi stinsă.