Ispitele din timpul rugăciunii

Sfântul Ioan Scărarul, Scara, Cuvântul XIX, 117-118, Editura Cuvântul Vieții, București, 2020, pp. 254-256

„Somnul este, în parte, o cerință a firii, o icoană a morţii, o amor­țeală a simţirii. Somnul este unul, dar, ca și lăcomia, are foarte multe dedesubturi care îl căşunează, dintre care unul, eu zic, e firea, altul bucatele, altul diavolul, sau poate chiar şi postirea prea prelungită, din a cărei pricină trupul, slăbind, vrea, ca urmare, să-şi capete puterea prin somn. Precum prea multă băutură atârnă de obișnuinţă, tot aşa şi multul somn. Pentru aceea, trebuie să luptăm împotriva lui mai ales la începutul lepădării de lume, căci e cumplit de anevoios de vindecat o lungă obișnuință.

Dacă ne uităm cu luare-aminte, des­coperim că, atunci când trâm­bița duhovnicească sună de rugăciune, frații se adună în chip văzut şi vrăjmaşii se grămădesc în chip nevăzut. Pentru aceea, diavolii care stau lângă pat ne insuflă în minte să ne mai culcăm încă şi după trezire grăind: Mai rămâi în aşternut măcar până la isprăvirea cântărilor începătoare; după aceea, te-i duce şi la biserică. Alții <în>cearcă, când ne pregătim de rugăciune, cu somnul să ne toropească; alții fac, împotriva obișnuinței, să ne supere pântecele foarte tare; alții ne împing să facem întâlnire şi vorbă în biserica mare; alții ne momesc mintea pe nesimțite cu gânduri spurcate; alții ne îmbie să ne rezemăm de perete, de parcă am fi sfârșiți de oboseală; uneori năpădesc peste noi cu multe căscături și unii din<tre> ei se străduiesc să ne dea prilej de râset mult în vremea rugăciunii, pentru a ațâța mânia lui Dumnezeu împotriva noastră. Alții ne silesc, pentru trândăvia noastră, să facem totul pe repezeală, iar alții ne împing, pentru o anumită poftă a noastră, să psalmodiem mai pe îndelete, iar uneori, aşezân­du-se la gura noastră, o încleștează și o fac greu de deschis.

Cine voieşte să stea în jurul lui Dumnezeu, acela trebuie să se păstreze pururi, cu toată simțirea inimii sale, ca un stâlp neclintit în rugă­ciune, nebatjocorit de nici unul din<tre> neajunsurile mai sus zise. În<tr->adevăr, cine e ascultător, acela se află adesea deodată luminat cu totul și plin de bucurie; dreapta lui slujire și înflăcărata-i luptă îl pregătiseră pe el mai dinainte. Tuturor este cu putință a se ruga împreună cu alți mulți, dar multora le este mai la îndemână a se ruga cu unul de acelaşi gând şi simțire cu el. În<tr-adevăr, rugăciunea de unul singur este la îndemână numai pentru foarte puțini, iar cu o mulțime care cântă nu te vei putea ruga în chip nematerialnic.

Deci, îndeletnicește-ți mintea cu cugetarea adâncă la cele ce se cântă şi se citesc, sau cu o rugăciune cârmuită de așteptare, cu răbdare, până ce vecinul sfârșește de cântat sau de citit stihul. Nu e îngăduit nimănui, când se roagă, să săvârșească vreun lucru de netrebuinţă şi cu atât mai mult unul de trebuinţă. (…) Adevărat, aurul prin foc se lămurește şi chipul de rugare al călugărului arată câtă râvnă și dragoste statornică are el către Dumnezeu.”

(Cuvânt patristic, pr. Narcis Stupcanu)