Asumarea Crucii - calea mântuirii în Hristos

Evanghelia Duminicii după Înălţarea Cinstitei Cruci (Luarea Crucii şi urmarea lui Hristos) (Marcu 8, 34-38; 9, 1)

Zis-a Domnul: cel care voieşte să vină după Mine să se lepede de sine, să-şi ia crucea sa şi să-Mi urmeze Mie. Căci cine va voi să-şi mântuiască sufletul său îl va pierde; dar cine-şi va pierde sufletul său pentru Mine şi pentru Evanghelie, acela îl va mântui. Şi ce-i foloseşte omului să câştige lumea întreagă, dacă-şi va pierde sufletul său? Sau ce ar putea să dea omul în schimb, pentru sufletul său? Iar cine se va ruşina de Mine şi de cuvintele Mele, în acest neam desfrânat şi păcătos, şi Fiul Omului se va ruşina de el, când va veni în slava Tatălui Său cu sfinţii îngeri. Apoi a zis către ei: adevărat vă spun vouă că sunt unii, din cei care stau aici, care nu vor gusta moarte, până când nu vor vedea împărăţia lui Dumnezeu, venind cu putere.

În Evanghelia Duminicii după Înălţarea Sfintei Cruci Mântuitorul Iisus Hristos face referinţă la cruce zicând: "De voieşte cineva să vină după Mine, să se lepede de sine, să-şi ia crucea sa şi să-Mi urmeze Mie" (Mc. 8, 34). Apoi, explică spunând: "cine voieşte să-şi salveze sufletul său îl va pierde, iar cel ce îl pierde pentru Mine şi pentru Evanghelie, spune Mântuitorul Iisus Hristos, acela îl va mântui" (Mc. 8, 35). Iar apoi întreabă: "Ce-i foloseşte omului să câştige lumea întreagă, dacă-şi va pierde sufletul său? Sau ce ar putea să dea omul în schimb pentru sufletul său?" (Mc.8, 36-37).

Evanghelia acestei duminici conţine o mulţime de învăţături care se referă la scopul vieţii noastre pe pământ. Mântuitorul Hristos ne învaţă că grija cea dintâi pe care trebuie să o aibă omul în viaţa pământească este mântuirea sufletului, care este mai de preţ decât orice bun trecător din lumea aceasta.

În acest înţeles, Evanghelia ne arată taina mântuirii ca fiind asumare a crucii din viaţa personală, lepădare de sine şi urmare a lui Hristos.

Dumnezeu respectă libertatea omului

Hristos Domnul cheamă sau invită la mântuire pe toţi oamenii, dar nu forţează pe nimeni să-L urmeze, deoarece respectă libertatea omului. De aceea, El zice: "De voieşte cineva să vină după Mine, să se lepede de sine, să-şi ia crucea sa şi să-Mi urmeze Mie" (Mc. 8, 34). Dumnezeu doreşte ca omul să răspundă chemării la mântuire în mod liber, pentru că mântuirea înseamnă iubire faţă de Dumnezeu şi iubire faţă de aproapele exprimată în mod liber. Prin urmare, noi putem să ascultăm de Dumnezeu sau să fim nepăsători, să-L căutăm sau să-L ignorăm, chiar afirmând că El nu există ori că cerul şi pământul ar fi doar rezultatul întâmplării sau al hazardului, nu creaţia lui Dumnezeu. Ca atare, folosim aerul creat de Dumnezeu, apa creată de Dumnezeu, ne încălzim de la soarele creat de Dumnezeu şi ne hrănim din roadele pământului creat de Dumnezeu, în totală necunoaştere sau uitare de Dumnezeu. Trăim doar biologic, fără nici un orizont teologic. Deci libertatea omului este atât de mare, că deşi el trăieşte în creaţia lui Dumnezeu, totuşi omul se poate comporta ca şi când Dumnezeu nu ar exista. Cu alte cuvinte, omul poate răspunde la iubirea Lui sau o poate refuza, poate dobândi mântuirea sau poate pierde mântuirea, se poate uni cu Dumnezeu sau se poate despărţi de El.

De aceea, Hristos Domnul spune: "De voieşte cineva să vină după Mine" (Mc. 8, 34). Dacă voieşte cineva să se mântuiască, vine la Hristos, ascultă cuvântul lui Dumnezeu şi îl împlineşte în fapte bune. Libertatea omului ca persoană creată după chipul Persoanelor divine este respectată de Însuşi Dumnezeu, întrucât libertatea este o componentă esenţială a demnităţii persoanei umane. Mântuitorul Iisus Hristos ne arată că mântuirea omului este o lucrare bazată pe o propunere liberă a lui Dumnezeu Cel veşnic de a dărui omului viaţă veşnică şi pe răspunsul liber al omului la invitaţia lui Dumnezeu. Astfel, Hristos Domnul vrea să spună: "De voieşte cineva să vină după Mine" se va mântui, dar dacă nu voieşte, nu se va mântui, pentru că nu intră în mod liber într-o legătură de viaţă eternă cu Dumnezeu, izvorul vieţii veşnice.

Aşadar, Dumnezeu dăruieşte viaţă veşnică şi fericită doar celor care o caută sau o primesc în mod liber. El cheamă pe om de la nefiinţă la fiinţă şi îl menţine în existenţă, dăruind tuturor oamenilor învierea de obşte, însă fericita existenţă veşnică sau fericita viaţă veşnică o primesc numai cei care răspund în mod liber iubirii lui Dumnezeu, adică primesc harul mântuirii, îl cultivă, îl fac roditor şi mulţumesc lui Dumnezeu pentru darul vieţii. Din acest motiv, cea mai preţioasă şi solemnă lucrare a Bisericii este Sfânta şi Dumnezeiasca Euharistie sau Liturghie Euharistică, care înseamnă mulţumire sau recunoştinţă arătată lui Dumnezeu pentru toate darurile Sale cunoscute şi necunoscute de noi, dar mai ales pentru darul existenţei şi al mântuirii.

În concluzie, putem spune că omul este liber să trăiască duhovniceşte după chipul lui Dumnezeu Cel veşnic şi să dorească veşnicia sau să trăiască doar trupeşte, să mănânce şi să bea, să doarmă şi să se afirme până la mormânt, crezând că după moartea trupului nu mai este nimic, nici o formă de existenţă a persoanei umane, adică a sufletului.

De ce trebuie să urmăm lui Hristos?

Darul cel mai mare pe care îl poate căuta sufletul credincios este viaţa veşnică, deoarece oamenii sunt creaţi după chipul Preasfintei Treimi Celei veşnice (cf. Facere 1, 26). Întrucât Hristos este deodată Dumnezeu şi Om, are în El viaţa veşnică, după cum spune El surorilor lui Lazăr, Marta şi Maria, zicând: "Eu sunt învierea şi viaţa. Cine crede în Mine, chiar dacă va muri, va trăi" (In. 11, 25). Deci, chiar dacă va muri omul cu trupul, va fi viu cu sufletul, dacă se uneşte cu Hristos prin credinţă, prin Sfintele Taine şi prin fapte bune.

Când urmăm lui Hristos nu mergem după un om muritor, ci după Dumnezeu Cel veşnic Care S-a făcut Om pentru ca pe oamenii pământeni şi muritori să-i ducă la înviere şi la viaţă veşnică, netrecătoare şi nelimitată.

Lepădarea de sine - eliberare de egoism pentru a iubi fără patimă

Evanghelia de astăzi ne arată că pentru a urma lui Hristos avem nevoie de lepădarea de sine. Ce înseamnă această lepădare de sine? Ce înseamnă această negare de sine? Nu înseamnă oare o depersonalizare? Cum să ne lepădăm de noi înşine când ne iubim pe noi înşine atât de mult, încât uităm de Dumnezeu şi de semenii noştri?

Lepădarea de sine pe care Mântuitorul Iisus Hristos ne-o cere înseamnă schimbarea felului de a fi şi de a vieţui, adică să nu mai trăim în mod egoist, numai cu gândul la noi înşine, ci mai întâi să ne gândim la Dumnezeu, Izvorul vieţii noastre, şi la cei din jurul nostru, părinţi, fraţi, vecini, oameni săraci, bolnavi, neajutoraţi şi, astfel, de la iubirea de sine egoistă sau pătimaşă să trecem la iubirea sfântă de Dumnezeu şi de semenii noştri.

Iubirea de Dumnezeu şi de semeni ne ajută să ieşim din închisoarea egoistă a sufletului nostru. În esenţă, de sine înseamnă deschiderea sufletului nostru pentru ca iubirea sfântă a lui Dumnezeu sau harul Lui să lumineze viaţa noastră, iar noi să transmitem această iubire semenilor noştri. Această lepădare de sine pentru a dobândi o iubire nepătimaşă este, de fapt, o înviere din mormântul egoismului şi o bucurie de comuniune cu Dumnezeu, în rugăciune, şi cu oamenii, în fapte bune. Astfel, lepădarea de sine ne ajută să urmăm lui Hristos pe calea mântuirii. Ca atare, viaţa lui Hristos devine Viaţa vieţii noastre.

Hristos schimbă crucea noastră în bucurie a învierii

În acest înţeles, Sfântul Apostol Pavel spune: "Nu mai trăiesc eu, ci Hristos trăieşte în Mine" (Gal. 2, 20), sau: "Iar mie să nu-mi fie a mă lăuda decât numai în Crucea Domnului nostru Iisus Hristos prin care lumea este răstignită pentru mine şi eu pentru lume!" (Gal. 6, 14). Cu alte cuvinte, el vrea să spună: nu mă laud cu ceea ce fac eu, ci cu ceea ce face Dumnezeu cu mine şi prin mine; mă laud cu harul lui Dumnezeu care locuieşte şi lucrează în mine, nu cu puterea mea limitată, nu mă încred în gândirea mea egoistă, plină de sine, ci în înţelepciunea lui Dumnezeu arătată în Hristos Cel răstignit şi înviat. Adică prin puterea Crucii lui Hristos, ca iubire smerită şi jertfelnică, se răstigneşte ceea ce este egoist, lumesc şi păcătos în om, ca să pătrundă în sufletul lui sfinţenia lui Dumnezeu. Când cerem iertarea păcatelor, ne curăţim de păcate, de comportarea noastră egoistă, iar când cerem lui Dumnezeu să ne miluiască, mila Lui sau iubirea Lui milostivă ne sfinţeşte şi ne face fiinţe iubitoare de Dumnezeu şi de semenii noştri, fără patimă, adică fără dorinţă de avere, de stăpânire şi de slavă lumească.

Această sfinţire prin Cruce, ca răstignire a egoismului din noi şi înviere sau ridicare la o iubire curată, este rodul lepădării de sine şi al purtării Crucii în urmarea lui Hristos. Numai astfel putem spune împreună cu Apostol Pavel: "noi avem gândul lui Hristos" (I Cor. 2, 16), adică gândim în comuniune cu Hristos. Vedem că lumea este darul lui Dumnezeu, nu produsul întâmplării, iar fiecare persoană umană creată după chipul lui Dumnezeu are o valoare unică şi veşnică în faţa lui Dumnezeu. Aceasta înseamnă, de fapt, pregătirea pentru urmarea lui Hristos sau pentru viaţa în Hristos.

Hristos Domnul mai spune că pentru a-I urma Lui, omul care se leapădă de sine trebuie să îşi ia crucea sa. Crucea materială văzută cu ochii trupeşti este un obiect format din două braţe unite: unul vertical şi altul orizontal, dar crucea spirituală este o stare din viaţa omului, care nu se vede cu ochii trupeşti, ci se simte fiinţial sau duhovniceşte. Astfel, crucea, în înţeles duhovnicesc, este constatarea că ne lipseşte ceva, este conştiinţa finitudinii, adică aspirăm spre infinit şi etern, dar constatăm că suntem mărginiţi în putere şi muritori. Crucea mai înseamnă şi o suferinţă prelungită, o nereuşită care ne-a marcat viaţa, un dor neîmplinit sau un ideal nerealizat. Pentru cineva crucea poate să însemne o copilărie de orfan în care nu a primit iubirea părinţilor, sau o tinereţe zbuciumată, sau o căsnicie nefericită. Pentru alt om crucea poate să însemne o sărăcie permanentă, o boală incurabilă, sau o situaţie grea din care încearcă să iasă cu osteneală şi dificultate. Oricum, pentru mulţi oameni crucea înseamnă o neîmplinire, cum spune poetul: "Şi viaţa aceasta-i bun pierdut / De n-ai trăit cum ai fi vrut".

În general, fiecare om are o cruce a vieţii sale, mai uşoară sau mai grea, o neputinţă de-a realiza pe deplin un ideal dorit. Dar Hristos Domnul ne îndeamnă zicând: fiecare să-şi ia crucea sa şi să-I urmeze Lui. Adică să nu o poarte singur, ci să o poarte cerând ajutorul Său, al lui Hristos Cel răstignit şi înviat, Care cu iubirea Sa milostivă schimbă crucea noastră în bucurie a învierii, transformă suferinţa în speranţă, singurătatea în comuniune şi neputinţa în biruinţă.

Cei care au trecut prin suferinţă înţeleg mai bine crucea altora

Când omul trece prin necazuri şi suferinţă, el se poate apropia sau îndepărta de Dumnezeu. Dacă nu se apropie de Hristos mai mult, cerându-I ajutorul, cel suferind poate cădea în deznădejde. Sunt unii oameni care, sub povara suferinţei, bolii şi necazurilor, şi-au pus capăt zilelor, deoarece au căzut în deznădejde întrucât, slăbind credinţa lor, a slăbit şi răbdarea lor sau puterea lor de a îndura suferinţa. Însă cei care şi-au pus nădejdea în Dumnezeu şi au simţit puterea Lui, au trecut prin suferinţă, boală, încercare şi au biruit. De aceea, Mântuitorul spune ucenicilor Săi: "În lume necazuri veţi avea, dar îndrăzniţi: Eu am biruit lumea" (In. 16, 33). Prin simpla sa voinţă sau putere, omul nu poate dobândi mântuirea sau viaţa veşnică, deoarece mântuirea este unirea omului cu Dumnezeu. Omul are deci nevoie de ajutorul lui Dumnezeu ca să poată purta crucea sa, după cuvântul Mântuitorului Iisus Hristos: "Veniţi la Mine toţi cei osteniţi şi împovăraţi şi Eu vă voi odihni pe voi" (Matei 11, 28).

De aceea, când ne însemnăm cu semnul Sfintei Cruci, spunem: "Doamne, ajută-ne", "Doamne, miluieşte-ne", "Doamne, mântuieşte-ne". Astfel, noi arătăm că Sfânta Cruce ne duce spre Hristos Cel răstignit şi înviat, ne uneşte cu Hristos Cel ce transformă durerea în bucurie, suferinţa în speranţă şi neputinţa în putere.

Să ne rugăm Domnului Iisus Hristos să ne dăruiască puterea de a căuta mântuirea sufletului mai mult decât orice bogăţie din lumea aceasta, adică să dobândim Împărăţia iubirii şi fericirii veşnice a Tatălui şi a Fiului şi a Sfântului Duh. Să ne ajute Bunul Dumnezeu să înţelegem că dacă trecem prin suferinţă, prin necazuri, prin ispite, prin tot felul de lipsuri, Hristos Domnul Care cunoaşte crucea noastră nu doreşte ca noi să suferim, ci ne cheamă să ne apropiem mai mult de El, să simţim ajutorul Lui, să transforme singurătatea şi suferinţa noastră în bucuria întâlnirii cu El, Cel răstignit şi înviat. Sunt mulţi oameni care, deşi săraci material, sunt foarte bogaţi în credinţă, speranţă şi iubire, au feţele senine şi mulţumesc lui Dumnezeu pentru toate. Însă întâlnim şi oameni bolnavi, revoltaţi, răzvrătiţi, oarecum certându-se cu Dumnezeu, pentru că nu pot da sens suferinţei lor, în timp ce alţi bolnavi se roagă lui Dumnezeu ca să-i ajute, să le curăţească sufletul de păcate şi să-i mântuiască; să le întărească iubirea de Dumnezeu şi de semeni. Astfel, mulţi oameni care au trecut prin suferinţă au devenit mai milostivi. Adesea cei care au trecut prin suferinţă, sărăcie şi necazuri înţeleg mai bine crucea altora, dar şi cunosc mai bine ajutorul lui Dumnezeu primit în vreme de încercare.

Să ne ajute Preamilostivul Dumnezeu să fim nu numai închinători sau cinstitori ai Sfintei Cruci, ci şi următori ai lui Hristos Care ne izbăveşte de suferinţă şi ne cheamă la bucurie şi pace sufletească, la slava Împărăţiei lui Dumnezeu despre care se vorbeşte la sfârşitul Evangheliei de azi. De aceea, ne rugăm lui Hristos zicând: "Crucii Tale ne închinăm, Stăpâne, şi sfântă Învierea Ta o lăudăm şi o slăvim", având credinţă tare că Dumnezeu "cu Crucea Sa păzeşte pe poporul Său". Amin!

 

† Daniel

Arhiepiscopul Bucureştilor,

Mitropolitul Munteniei şi Dobrogei

 Locţiitorul tronului Cezareei Capadociei şi

Patriarhul Bisericii Ortodoxe Române