Dumnezeul care nu rămâne străin de lacrimile omului

Duminica a 20-a după Rusalii (Învierea fiului văduvei din Nain) Luca 7, 11-16

În vremea aceea S-a dus Iisus într-o cetate numită Nain şi împreună cu El mergeau ucenicii Lui şi mulţime mare. Iar când S-a apropiat de poarta cetăţii, iată scoteau un mort, singurul copil al mamei sale, şi ea era văduvă, iar mulţime mare din cetate era cu ea. Şi, văzând-o Domnul, I s-a făcut milă de ea şi i-a zis: Nu plânge! Atunci, apropiindu-Se, S-a atins de sicriu, iar cei ce-l duceau s-au oprit. Şi a zis: Tinere, ţie îţi zic, scoală-te! Iar cel ce fusese mort s-a ridicat şi a început să vorbească, iar Iisus l-a dat mamei sale. Şi frică i-a cuprins pe toţi şi slăveau pe Dumnezeu, zicând: Proroc mare S-a ridicat între noi şi Dumnezeu a cercetat pe poporul Său.

Fiecare sfântă duminică este o chemare la Înviere. Nu doar o zi desprinsă din săptămână, nu doar o oprire din alergarea noastră, ci o întâlnire cu Hristos Cel Înviat. De aceea, fiecare duminică este un mic Paști, o pregustare a zilei în care moartea va fi definitiv biruită.

Venim la biserică pentru că aici ne întâlnim cu Hristos. Aici auzim glasul Lui, aici primim harul Lui, aici ni se amintește ceea ce lumea uită atât de ușor: omul nu este făcut pentru moarte, ci pentru Înviere. Evanghelia de astăzi ne așază înainte o imagine de o frumusețe și de o putere cutremurătoare: la porțile cetății Nain se întâlnesc două mulțimi. Una Îl urmează pe Hristos. Cealaltă urmează un mort. Una poartă Viața. Cealaltă poartă moartea. Și între cele două Se află Hristos.

Un tânăr este dus spre mormânt. Este singurul copil al unei femei văduve. Ea nu mai are nici soț, nici sprijin, nici nădejde omenească. Și Evanghelia spune simplu și adânc: „Văzând-o, Domnului I s-a făcut milă de ea și i-a zis: Nu plânge!”. Hristos o vede.

Nu vede doar chipul unei femei îndoliate. Vede adâncul durerii ei. Vede ceea ce nimeni dintre cei care o înconjoară nu putea vedea pe deplin. În greaca Evangheliei, verbul folosit pentru „a vedea” este horaō: a vedea, dar și a percepe, a pătrunde, a înțe­lege; iar „I s-a făcut milă” este splagchnizomai, un cuvânt care trimite la măruntaiele omului, la adâncul ființei. În greaca biblică înseamnă „a fi mișcat de o compasiune profundă”, „a-i fi milă” sau „a simți o milă adâncă”. Nu este o milă rece, de la dis­tanță. Este compasiunea care se apropie și se atinge de suferință (o traducere literală ar fi „i s-au zguduit sau răscolit măruntaiele de milă”).

Acesta este Hristos. Dumnezeul care vede. Dumnezeul care Se apropie. Dumnezeul care nu rămâne străin de lacrimile omului.

Este o chemare personală

Și Hristos Se apropie de sicriu. Îl atinge. Și, în fața morții, rostește un cuvânt care răstoarnă ordinea acestei lumi: „Tinere, ție îți zic: scoală-te!”.  Și tânărul se ridică. Observați cuvântul: „Ție îți zic!” . Nu este o chemare anonimă. Nu este o chemare adresată unei mulțimi fără chip. Este o chemare personală. Hristos vorbește fiecăruia dintre noi: Ție îți zic!, ție, care ai obosit. Ție, care ai căzut. Ție, care te-ai îndepărtat. Ție, care ai început să crezi că nu mai există întoarcere. Ție, care poate ai trupul viu, dar sufletul ți-a amorțit.

„Ție îți zic: scoală-te!” este și chemarea Bisericii. Scoală-te din păcat! Scoală-te din nepăsare! Scoală-te din deznădejde! Scoa­lă-te din frică! Scoală-te din acea viață în care Dumnezeu a fost împins încet, încet, la marginea existenței tale! Sfântul Apostol Pavel ne spune să fim „morți păcatului, dar vii pentru Dumnezeu, în Hristos Iisus” (Rom 6, 11). Aici se află una dintre marile taine ale vieții creștine: să murim păcatului pentru a putea trăi cu adevărat. Căci „omul vechi de ar ști să moară înainte de-a muri, atunci, când va fi să moară, omul nou n-ar mai muri” (C. C. Ciomâzgă).

Pentru că poți fi viu trupește, dar mort sufletește. Poți avea sănătate, bani, casă, profesie, planuri, oameni în jurul tău și, totuși, să fii singur înăuntru. Poți să mergi prin lume și, în același timp, să fii departe de Dumnezeu. De aceea, întrebarea Evangheliei nu este doar: „Trăiești?”, ci: Pentru cine trăiești? Și mai ales: Este sufletul tău viu înaintea lui ­Dumnezeu?

Evanghelia de astăzi este, în chip deosebit, și o chemare pentru tineri. „Tinere, ție îți zic: scoa­lă-te!” Scoală-te din lumea în care ecranul a început să înlocuiască chipul omului. Scoală-te din această împărăție a imaginilor, în care poți vedea totul și, totuși, să nu mai vezi nimic. Tehnologia poate fi un instrument bun. Dar atunci când instrumentul devine stăpân, omul își pierde libertatea. Iar Hristos ne cheamă la libertate. La întâlnire. La rugăciune. La iubire. La adevăr. De aceea este atât de important să ne aducem copiii la biserică. Chiar dacă se joacă. Chiar dacă nu înțeleg încă totul. Chiar dacă uneori ne par distrași.

Cuvântul auzit, cântarea, icoana, rugăciunea, lumina lumânărilor, binecuvântarea primită, toate se așază undeva, în adâncul lor. Și poate că vor veni ani în care vânturile vieții îi vor îndepărta. Dar ceea ce a fost sădit în copilărie poate rămâne ca o sămânță. Și într-o zi, când viața îi va duce într-un loc în care nu mai știu încotro să meargă, vor putea auzi din nou glasul: „Ție îți zic: scoală-te!”.

La Nain, Hristos nu doar înviază un tânăr. El ne arată cine este El

El este Viața care intră în cetatea morții. El este Lumina care intră în întuneric. El este Cel care oprește cortegiul. Și aceasta ne privește pe fiecare dintre noi. Pentru că există în noi cortegii pe care le ducem, uneori, ani întregi. Păcate vechi. Răni vechi. Neiertări. Frici. Deznădejdi. Obișnuințe care ne-au legat de pământ. Și poate că ne-am obișnuit atât de mult cu ele, încât nici nu mai știm că suntem morți.

Dar Hristos Se apropie. Și spune: „Ție îți zic: scoală-te!”. Nu spune: „Descurcă-te singur!”. Nu spune: „Fă-te vrednic și apoi voi veni!”. Vine El. Se apropie El. Atinge El. Cheamă El. Iar omul răspunde. Aceasta este taina întâlnirii cu Dumnezeu: harul vine primul, dar omul trebuie să răspundă.

Evanghelia ne vorbește și despre frică. Trăim într-o lume care ne învață să ne temem: de oameni, de boală, de pierderi, de viitor, de moarte. Dar creștinul își așază frica înaintea lui Dumnezeu. „Domnul este ajutorul meu și nu mă voi teme: ce-mi va face mie omul?” (Evr. 13, 6).

Să ne fie teamă de păcat! Să ne fie teamă să nu pierdem iubirea lui Dumnezeu. Să ne fie teamă să nu pierdem dragostea față de cei de lângă noi. Dar să nu uităm că, în Hristos, moartea nu mai este ultimul cuvânt. Hristos a înviat-o pe fiica lui Iair. A înviat tânărul din Nain. L-a ridicat pe Lazăr. Și, prin toate acestea, ne îndreaptă privirea către propria Sa Înviere.

Adu-ți aminte că vei învia!

Sfântul Grigorie de Nyssa vede în aceste minuni o apropiere treptată de marea taină a Învierii lui Hristos: de la fiica lui Iair, la tânărul din Nain, la Lazăr, pentru ca, în cele din urmă, Cel care este Viața să intre El Însuși în moarte și să o zdrobească dinlăuntru. Aceasta este vestea cea mare a creștinului. Nu că nu vom muri. Ci că moartea nu ne poate ține pentru totdeauna. De aceea, dacă lumea antică exorta: „Memento mori!” - Adu-ți aminte că vei muri!, Evanghelia ne transmite ceva mai măreț: Adu-ți aminte că vei învia!

Viața aceasta nu este totul. Este începutul. Este pregătirea. Este drumul. Iar cetatea pe care o așteptăm nu este aici. Acolo, spune Apostolul, „nu va mai fi nici moarte, nici plângere, nici strigăt, nici durere”. De aceea Hristos îi spune femeii: „Nu plânge!”. Nu pentru că lacrimile ar fi rele. Hristos Însuși a plâns la mormântul lui Lazăr. Ci pentru că lacrimile noastre trebuie să treacă prin nădejde.

Să plângem, dar să nu deznădăjduim. Să suferim, dar să nu-L pierdem pe Dumnezeu în sufe­rința noastră. Să trecem prin moarte, dar să privim dincolo de ea. Pentru că dincolo de mormânt stă Hristos.

La porțile Nainului s-au întâlnit două cortegii. Unul purta moartea, celălalt Îl purta pe Hristos. Și când moartea s-a întâlnit cu Viața, moartea s-a oprit. Aceasta este Evanghelia. Aceasta este nădejdea noastră. Aceasta este credința noastră. Și astăzi, Hristos vine către fiecare dintre noi. Ne vede. Se apropie. Și ne spune, personal, fără echivoc: „Ție îți zic: scoală-te!”.

Dacă ai căzut, scoală-te! Dacă ai păcătuit, întoarce-te! Dacă ai deznădăjduit, privește spre Hristos! Dacă ți-e frică, pune-ți viața în mâinile Lui! Dacă ai uitat cine ești, adu-ți aminte că ești chemat la Împărăție!

Și să nu uităm niciodată: Nu mormântul este capătul drumului. Capătul drumului este Învierea. De aceea, să plecăm astăzi din biserică purtând în inimă acest cuvânt, ca pe o chemare și ca pe o făgăduință: „Tinere, ție îți zic: scoală-te!”. Și, peste toate, cuvântul atât de edificator: Adu-ți aminte, omule, că vei învia!