Atelier deschis sau cum se naşte o icoană

Există o anume taină în felul în care acum, la începutul acestui al treilea mileniu creştin, icoana comunică, deschide, adună, cheamă la împreună-lucrare pe semeni. Din această perspectivă, proiectul „Iconari în Otopeni“, desfăşurat în zilele în care pe Colina Patriarhiei mii de pelerini urcau spre a se închina într-o impresionantă procesiune moaştelor Sfinţilor Dimitrie cel Nou şi Artemie, precum şi icoanelor făcătoare de minuni ale Sfinţilor Împăraţi Constantin şi Elena aduse din Grecia, capătă valenţele unei la fel de grăitoare mărturisiri de credinţă.

 

Puţine sunt evenimentele culturale din zilele noastre care „se deschid“ pentru a mărturisi, comunicând un mesaj ziditor printr-o împreună-lucrare. De aceea, termenul de „atelier“, folosit de organizatorii proiectului „Iconari în Otopeni“, desfăşurat în luna octombrie anul acesta cu sprijinul Primăriei oraşului Otopeni şi al Centrului Cultural „Ion Manu“, revelează în conţinutul lui adânc taina mesajului dialogic, pe care sfântul zugrăvit în icoană îl transmite credinciosului prin mâna „zugravului de subţire“. Adică prin mâna pictorului. Astfel, manifestarea nu se prezervă, ci se dăruieşte, împlinindu-se în sine prin toţi participanţii.

Mădălina Mirea, curatorul evenimentului „Iconari în Otopeni“, aflat anul acesta la prima ediţie, ne-a dezvăluit câteva laturi ale modului în care acest „atelier deschis“ a devenit comunicativ şi împreună-mărturisitor în lucrare: 

 

„Toţi participanţii sunt iconari tineri, autentici, care în acest moment au ajuns la o maturitate a expresiei artistice. Ceea ce îi uneşte este faptul că ei sunt formatori de spiritualitate. Scopul este, în primul rând, apropierea publicului de acest gen de manifestări, de icoană. Apoi, «deschiderea» iconarului, care iese din atelierul lui către public, pentru o împreună-lucrare, care înseamnă, în primul rând, un îndemn de apropiere a trăitorului acestui mileniu de sacru, apoi educarea publicului, semnalarea şi radiografierea prezentului în arta bisericească. Omul modern are nevoie în foarte mare măsură de această apropiere. Pe lângă publicul de specialitate, omul simplu intră aici, pune întrebări, în nevoia lui de a descoperi sau redescoperi icoana, şi de a o aşeza în centrul vieţii lui duhovniceşti“, ne-a spus aceasta.

La rându-i, iconarul Mihai Coman, asistent universitar la Facultatea de Teologie Ortodoxă „Justinian Patriarhul“ din Bucureşti, ne-a mărturisit: „Poporul s-a raportat la icoană într-un mod firesc dintotdeauna, pentru că icoana aduce în faţa omului prezenţa sfântului, dialogul cu el, cu Hristos Însuşi.

 

Noi încercăm să dezvelim un pic «misterul» care se află aşezat în jurul icoanei. Dezvelirea actului de creare a unei icoane poate să-l facă pe cel care se află în faţa ei să vadă că naşterea ei este un firesc realizat după anumite reguli. Că icoana nu este un obiect blocat în Antichitatea timpurie sau mai târzie, nu este un fel de fosilă, ci ceva viu şi prezent, aparţinător civilizaţiei noastre de acum“. 

 

Daniel Codrescu, pictor bisericesc din Bucureşti, membru al unei echipe care a realizat mai multe mozaicuri în Catedrala şi Reşedinţa patriarhală, completează: „Un sfânt se naşte în icoană când el este deja recunoscut ca atare, canonic, de Biserică. Nu este o creaţie pe care o imaginăm, ci pur şi simplu un dat. Apoi fiecare iconar vine cu propria lui trăire, cu propria lui viziune, în aşa fel încât să-i aducă un plus de valoare, să poată transmite un mesaj rugătorului, ca să-i fie spre folos. Pe noi, Biserica ne învaţă să trăim o viaţă cât mai curată, în aşa fel încât trupul nostru să fie umplut de har şi să devină instrument al lui Dumnezeu, prin care să reuşim să redăm chipul sfinţilor“. 

 

Sorin Nefrosu, zugrav de frescă din Basarabia, ne spune că „harul te ajută dacă ai înclinaţie pentru pictură. În momentul în care te rogi, se vede lucrul acesta în lucrarea pe care o realizezi. Se transmite harul. Când lipseşte Dumnezeu din mintea pictorului, lipseşte şi harul. Şi atunci icoana este «nevorbitoare». Eu încep ziua de muncă cu rugăciunea de dimineaţă şi o închei cu cea de seară. În timpul zilei, cât stau pe schelă, rostesc în gând «Doamne Iisuse Hristoase, miluieşte-mă pe mine, păcătosul». Spun aceasta, deşi Îl am pe Dumnezeu în faţa ochilor. Când eşti concentrat şi adunat în interiorul tău, spre Hristos, El este acolo, în inimă“.

 

Răzvan Bădescu, iconar din Galaţi, ne defineşte dimensiunea verticală a icoanei, completând în acest mod felul în care se percepe, se revelează în atelierul deschis împreună-mărturisirea: „Când se realizează o icoană, lucrarea lui Dumnezeu se termină la cel care se închină la ea. Şi tot atunci începe. Scopul icoanei este de a ajunge la sufletul omului, de a aduce mântuire celui ce se roagă la ea. Contribuţia mâinii iconarului este doar o mărturisire de credinţă“. 

 

Iată de ce a vorbi despre proiectul „Iconari în Otopeni“, cercetat cu bucurie şi interes şi de Preasfinţitul Episcop  Macarie al Episcopiei Ortodoxe Române a Europei de Nord, înseamnă până la urmă părtăşie la taina icoanei, chemare şi, la fel, împreună-mărturisire. Ceea ce pentru acest început de mileniu continuă să însemne dialogare cu veşnicia. Adică cu Hristos, Mântuitorul lumii.