Athosul, strălucitor ca un Paşte

Este ceea ce am înţeles şi eu, ceva mai târziu, după întoarcerea acasă, eu, cel plecat „să cucerească“ Muntele Sfânt, neprimenit suficient la suflet.  

 

Vine o vreme când sentimentul că viaţa ţi s-a preschimbat într-o neterminată cursă contracronometru te sufocă. „Înotul“ zilnic pe spate pe valurile ei nu-ţi mai oferă confort şi siguranţă. Şi nici suficient nu-ţi mai este pentru a supravieţui. Şi atunci începi să dai din braţe haotic, disperat că nu mai zăreşti ţărmul. Că te-a luat curentul şi te-a dus în larg, riscând să te îneci. 

 

În asemenea clipe, simţi acut nevoia unei limpeziri. Unui alt fel de raportare la împrejur, la tine însuţi, la lume. Şi începi să cauţi acel ceva care să te lumineze, să te readucă şi să te aşeze în loc sigur. 

 

Un asemenea prilej mi s-a oferit, cu ceva vreme în urmă, şi astfel am ajuns să bat şi eu la poarta de apă a Athosului. O întâlnire unică, irepetabilă, care avea să rodească în inima mea însă ceva mai târziu.

Nu voi vorbi despre ceea ce negreşit cine ajunge în Athos vede oricum. Nici despre mănăstirile şi schiturile în care pelerinii se roagă. Nici măcar despre albastrul unic al Mării Egee. Nu voi vorbi nici despre pietre sau stânci şi nici despre minuni pe care doream să le trăiesc, fără să înţeleg că acceptarea mea în Sfântul Munte, neprimenit suficient la suflet fiind, era minunea cea mai apropiată pe care o trăiam. Voi povesti doar câteva, neînţelese pe atunci, întâlniri, care aveau să dea sens mai târziu pelerinajului, reîntoarcerii mele la ţărm, după nefericita experienţă a unui probabil înec fiinţial.

În prima zi în care am intrat în cetatea Athosului, am întâlnit pe drumul ce duce la schitul nostru, Prodromu, un călugăr care cobora desculţ pe drumul cu pietre colţuroase. A trecut pe lângă mine ca un fulger. Cât am întors capul, după care s-a topit la câteva sute de metri mai jos, în spuza asfinţitului. Atunci nu aveam de unde să ştiu că el întârziase poate în noaptea trecută la o răspântie, uitând de sine şi de trecerea timpului, adâncit până în creştet într-o izbăvitoare, ziditoare şi învingătoare rugă. Aveam să înţeleg lucrul acesta câteva zile mai târziu, când făptura lui mi-a revenit fără de ştire în faţa ochilor şi i-am zărit tălpile curate, fără nici un fel de zgârieturi. Şi atunci o întrebare mi-a răsărit în mintea-mi răvăşită: nu cumva părintele acela nici nu călcase pe pietre, ci păşise doar pe deasupra lor în drumul său grăbit spre chilie, cu sufletul pe tăişul unei rugăciuni?...

Apropiindu-mă de uşa bisericii de la Marea Lavră, am descoperit lângă intrare un călugăr bătrân, cu ochii închişi, aşezat într-un jilţ de piatră. Credeam că doarme. Dar el nu dormea, săracul. Muncea cu rugăciunea la şlefuirea sufletului, într-o tăcută smerenie şi acceptată durere fizică. Mi-am dat seama de truda lui când l-am văzut ridicându-se şi păşind şchiopătând pe piatra încinsă, cu picioarele goale, umflate, plesnite de reumatism şi gută. 

 

Mai târziu, am înţeles cât de nedesăvârşit poate fi sufletul omului, de vreme ce acel bătrân părinte încă se muncea cu el, clipă de clipă, după o viaţă de asumată asceză, petrecută între zidurile de piatră ale mănăstirii…

Afându-mă în arhondaricul de la Colciu, am văzut o fotografie cu un părinte athonit care plecase la Domnul. Trupul lui fusese găsit după câţiva ani întreg, neputrezit, aşezat pe un scaun, cu Psaltirea în mână. Aşa fusese fotografiat. Cu Psaltirea în mână continuând să citească din ea sieşi şi ucenicilor. Am fost foarte impresionat atunci, dar după aceea am înţeles de ce ei, cei chemaţi, nu ostenesc niciodată să-L slujească pe Mântuitorul…

Şi tot la Colciu, în timp ce coboram spre arsanaua (mic port, n.r.) schitului, într-un loc din pădure, aproape de cărare, m-a atins un miros puternic de mir. Atât de puternic, de mi se desfundaseră sinusurile. Am crezut că poate miros florile, buruienile de pe marginea cărării, aşa că am rupt din toate să mă conving. Dar nici una nu mirosea a mir. Am făcut câţiva paşi şi nu mai mirosea. Am revenit, m-am învârtit în jur, învăluit în acelaşi miros de rai. La câţiva paşi mai încolo, nimic.

 

Am trecut mai departe, fără să înţeleg ce se întâmplă. Abia acasă, citind un Pateric athonit, m-am dumirit: în marea lor smerenie, părinţii îmbunătăţiţi ai Sfântului Munte, cunoscându-şi clipa plecării la Domnul, se aşezau cu de la sine voie între două lespezi de piatră pregătite din timp, aşteptându-şi acolo sfârşitul. Or, eu tocmai trecusem atunci pe lângă moaştele unui asemenea sfânt, fără să ştiu, fără să mă închin şi să sărut pietrişul de sub talpă unde el odihnea întru Domnul…

 

Acum, pot spune că în Athos am gustat din plin fiorul trăit de mironosiţe când au descoperit preaplinul mormântului gol. Că am trăit acel pelerinaj ca drum al regăsirii, gustând din strălucirea lui mai târziu, ca dintr-o Înviere, luminat şi fericit că trăiesc de atunci o altfel de Golgota, ca un uriaş urcuş interior, ca ţărm, în vârful căruia mă aşteaptă un Paşte permanent…