Atotputernicia iluzorie a omului contemporan

„Trăim într-o vreme care se simte fantastic de capabilă să împlinească, dar nu știe ce să împlinească. Într-un timp care domină toate lucrurile, dar nu se domină pe sine. Se simte pierdut în propria-i abundență. Cu mai multe mijloace, mai multă știință și mai multe tehnici ca oricând, lumea actuală este cea mai nefericită dintre lumi: merge pur și simplu în derivă. De aici provine acel ciudat amestec de atotputernicie și nesiguranță care s-a cuibărit în sufletul contemporan” (José Ortega y Gasset, Revolta maselor, trad. Coman Lupu, București, Ed. Humanitas, 2007, p. 79). Toate națiunile importante care au dominat, sub o formă sau alta, anumite perioade din istoria omenirii au ajuns la un stadiu de saturație. De la conducători și până la populația care trăia în sărăcie, cu toții împărtășeau convingerea că sunt superiori celorlalte neamuri și că lor li se cuvine puterea supremă, absolută. Însă, dacă privim cu atenție, fie că vorbim de Imperiul Roman din Antichitate, de „Imperiul” britanic din secolele XVIII-XIX sau de Uniunea Sovietică din secolul XX, observăm că tocmai stabilitatea aceasta în contemplarea propriei atotputernicii a fost cauza principală a destrămării lor.

Cu omul contemporan, lucrurile nu stau în mod diferit. Acum nu mai împărtășim ideea de atotputernicie la nivel național, ci o proclamăm în ceea ce privește libertatea propriei vieți, în alegerea confortului și a elementelor tehnologice care ne absorb tot mai mult atenția, în a face și desface relațiile cu cei din jur în funcție de interesul și planurile personale. Toate acestea creează această atotputernicie iluzorie a omului contemporan. Însă problema cea mai mare apare atunci când suntem forțați să ieșim din ceea ce alcătuia climatul nostru liniștit. Pentru fiecare dintre națiunile amintite anterior, perioada revoluțiilor socio-politice sau apariția unor adversari puternici a însemnat, sub o formă sau alta, fie destrămarea lor totală, fie fragmentarea lor în mai multe state independente. La fel se întâmplă și cu viața omului contemporan comod, calm în egoismul său, prea puțin preocupat de ceea ce se petrece în jur. Nu este nevoie de perioade dificile, de războaie, de revoluții, de dezastre naturale. Ne pierdem cumpătul din faptul că s-a luat curentul, că apa caldă nu mai curge la robinet de câteva zile, că inflația a început să crească brusc. Toate acestea ne dezvăluie vulnerabilități pe care nu le putem controla și atunci începem să devenim nervoși, nepoliticoși, incapabili să ne mai controlăm comportamental. Nemaicunoscându-ne păcatele, am ajuns să ne considerăm perfecți, iar pentru omul care se vede pe sine ca fiind desăvârșit, toate încercările exterioare sunt grele și lovesc exact în deșertăciunea sa interioară, tulburându-i visul fals despre sine.

Cu adevărat, nu este nimic mai greu decât să te cunoști pe tine însuți. Dacă accepți faptul că păcătuiești des și ești conștient de greșelile tale, dacă încerci să îți vezi adevărata față fără a te strădui să o cosmetizezi, ascunzându-i defectele, atunci te poți feri de această atotputernicie iluzorie care a cuprins omenirea mai mult ca oricând. Suntem tot mai slabi sufletește pentru că am uitat să ne mai cunoaștem slăbiciunile. Am ajuns să le ascundem ca pe niște lucruri care trebuie să dispară, dar iată că ele reapar când ne așteptăm mai puțin, iar dacă vremurile grele scot ceea ce este mai rău din oameni nu este pentru că aduc suferințe peste măsură, ci pentru că oamenii înșiși au ascuns atât de eficient toate patimile lor, încât acum se simt incapabili să le mai controleze și le lasă să se manifeste în toată urâțenia lor. Mitropolitul Antonie de Suroj, comentând asupra unui aspect din scrierile Sfântului Ioan de Kronstadt, spunea: „Dumnezeu niciodată nu ne va permite să vedem răul din noi până nu va avea încrederea că nădejdea și credința noastră sunt suficient de tari ca să rezistăm la această priveliște. Atât timp cât încă nu ne ajunge credința, ne lasă într-o relativă necunoaștere; El ne oferă posibilitatea să dibuim pericolul în amurgul nostru interior. Atunci când credința noastră devine tare și vie, iar nădejdea suficient de puternică pentru a vedea urâciunea, ticăloșia ce zace în noi fără să ne zdruncinăm, atunci ne dă să vedem ceea ce vede El - însă doar în măsura credinței și a nădejdii noastre. Așadar, iată o revelație dublă din care putem extrage un folos real” († Antonie de Suroj, Despre întâlnirea cu Dumnezeu, trad. Mihai Costiș, Ed. Cathisma, București, 2007, pp. 52-53). Întrebarea finală este: putem cu adevărat să renunțăm la imaginea perfectă despre noi înșine, la această atotputernicie fantasmagorică, și să ne îmbrățișăm adevărată imagine, adică pe cea a slăbiciunii și dependenței noastre totale de Dumnezeu?