„Avea de la Dumnezeu darul cuvântării“

Prin tot ceea ce făcea cu fiinţa lui, părintele Galeriu reuşea să-şi exprime cât mai plastic ideile pentru toţi ascultătorii şi să fie convingător. Au existat mari oratori creştini din timpuri străvechi: Sfântul Ioan Gură de Aur, Sfântul Vasile cel Mare,  şi toţi aveau obiceiul să-şi întărească prin gest cuvintele. De aici şi expresia „degetul omiletic“, degetul care punctează ideea. În viaţa mea am ascultat mulţi predicatori, dar nici unul nu avea o gestică atât de expresivă şi îţi dădeai seama câtă convingere exprima toată fiinţa lui.

 

Părintele vorbea cu toată fiinţa. La el nu vorbea numai gura şi nu elabora numai creierul, ci părintele vorbea şi cu ochii, şi cu barba, şi cu mâinile, şi cu întreg trupul. Îl vedeai la un moment dat când avea tetrapodul cu cărţile pe el, cu documentarea lui, sărind ca o zvârlugă şi vorbind puternic, gesticulând cu mâinile, accentuând ideile, încât toată lumea era uimită de felul cum vorbea. Un pictor, Nelu Grădeanu, care a fost impresionat de felul cum predica părintele, a venit de mai multe ori să-l audă, să-l vadă şi a creionat el anumite feluri de a gesticula ale părintelui. Au ieşit 17 tablouri care alcătuiesc o serie numită „Gestica mâinilor părintelui Galeriu“. Şi deşi chipul părintelui apare în penumbră, mâinile aflate în diferite poziţii sunt cele care ies în relief. Despre pictorul Grădeanu spunea părintele că „ne dezvăluie acest tâlc şi acest har al icoanei şi de aceea am o preţuire sacră şi o dragoste întru Hristos pentru dânsul!“.

În contrast cu părintele Galeriu păstrez în memorie bunăoară figura părintelui Gala Galaction de prin anii 1945-1946, când Facultatea de Teologie Ortodoxă din Bucureşti organiza în timpul Postului Mare o serie de conferinţe ţinute de diferiţi profesori, în fiecare săptămână. Conferinţele aveau loc la Sala Dalles. Ca student la Teologie mă ocupam de recuzita conferinţei, adică aveam grijă să fie un scaun, o masă acolo în faţă, un pahar cu apă. Când a venit rândul părintelui Gala, care a vorbit despre Sfântul Apostol Pavel, ilustrul profesor a tras un ochi din culise înainte de începerea conferinţei, să vadă cum e scena, după care mi-a spus: „Du-te şi ia masa şi scaunul de acolo“. În mijlocul scenei a stat părintele Gala, care între noi primise porecla „Moş Dumnezeu“, fiindcă avea o barbă mare, era pleşuv şi semăna oarecum cu Dumnezeu Tatăl din picturile acestea neoficiale, unde este reprezentată Sfânta Treime. M-am executat, am luat repede masa şi scaunul, deşi mă miram cum va putea omul acesta să stea câteva ore în picioare şi să mai şi vorbească.

 

Părintele purta întotdeauna două anterie, adică reverenda şi suprareverenda, iar în picioare, nelipsitele cizme. Când a început conferinţa, şi-a adunat mâinile, şi le-a pus în mânecile largi ale suprareverendei şi, timp de un ceas şi ceva, cât a ţinut conferinţa, în afară de barbă şi de poala reverendei, nu s-a mişcat nimic din cuta hainelor lui şi nu s-a clintit din locul pe care a stat. Aceasta era la romani socotită culmea oratoriei, să poţi comunica convingător prin puterea gândirii şi a rostirii fără să faci nici o gesticulaţie.

 

Se poate pune în contrast imaginea acestor doi mari oratori creştini, părintele Gala şi părintele Galeriu. Acesta, prin toată dăruirea în cuvânt însoţit de gesticulaţie totală, electriza mulţimea. Când vedeam cum stă lumea nemişcată timp de peste o oră, rămâneai fără cuvinte. Aşa era de fascinant, aşa era de plin de putere cuvântul părintelui Galeriu, încât nimeni nu îndrăznea să tulbure cu un gest sau cu o tuse atmosfera cuvântărilor părintelui. La suita aceasta de 17 tablouri realizate de pictorul bârlădean Nelu Grădeanu, când a studiat fiecare mişcare a mâinilor sau a chipului, e impresionant când treci de la un tablou la altul, pentru că îţi imaginezi cum vorbea şi parcă vrei să auzi în amintire graiul plin de putere, de convingere şi-ţi explici de ce lumea era atât de apropiată şi ascultătoare în timpul predicilor lui.

 

Părintele Galeriu avea darul acesta, al cuvântării, de la Dumnezeu şi nu putem spune că el este rezultatul unei pregătiri. Deşi a fost ucenic al unui mare vorbitor, părintele Toma Chiricuţă, în ajutorul căruia părintele Galeriu a fost ca student şi redactor la revista Ortodoxia pe care o tipărea predicatorul de la Biserica Zlătari, totuşi discipolul şi-a întrecut cu mult maestrul. Părintele Toma Chiricuţă a fost un mare orator bisericesc, cu toate acestea, nu a fost de talia părintelui Galeriu în ceea ce expunea. La Zlătari veneau o mână de oameni să-l asculte pe predicatorul slujitor acolo, dar la Sfântul Silvestru, unde l-am ascultat pe părintele Galeriu vreme de peste 20 de ani când îi venea rândul la predică, aici era un auditoriu mult mai select decât ce era la Zlătari, chiar dacă ultima biserică se afla situată în centrul Bucureştiului. În memoria mea îl pot pune în comparaţie cu mai mulţi profesori pe care i-am avut la Facultatea de Teologie. Bunăoară, părintele Grigore Cristescu, un om cu mintea luminată şi ascuţită ca un brici, vorbitor cu un discurs temeinic şi bine documentat. Alt orator vestit a fost părintele Haralambie Rovenţa, care avea un alt stil de a vorbi, cu o voce blândă care îţi picura ca mierea în suflet ideile sale, cu o capacitate deosebită de expunere. Sau mă gândesc acum la episcopul martir Nicolae Popovici, un predicator extraordinar, care a vorbit cu mult curaj despre schimbările politice de la noi, când în oraşul de reşedinţă al Preasfinţitului cineva a avut neruşinarea să expună într-o vitrină un tablou cu Sfântul Andrei Şaguna, la care a adăugat un comentariu de unde reieşea că el ar fi contribuit la arestarea revoluţionarei Ecaterina Varga. Se vehicula astfel ideea că Mitropolitul Şaguna ar fi ademenit-o pe aceasta promiţându-i că o va scăpa şi că a luat-o în caleaşca sa predând-o autorităţilor maghiare. De aceea, episcopul Nicolae Popovici a ţinut câteva discursuri, câteva filipice în catedrala din Oradea în care cu mult curaj se adresa pe deasupra mulţimilor celor care erau autorii acestei fapte, absenţi atunci din biserică, numindu-i „pigmei ai vremii mele“, descoperindu-le personalitatea marelui ierarh transilvănean. Nicolae Popovici era un orator desăvârşit, ştia să parcurgă toate etapele cuvântării, încât mergea de la captatio benevolentiae către dezvoltarea subiectului, pentru a expune învăţătura care dorea să rămână în sufletul oamenilor. La fel ca şi părintele Galeriu şi părintele Gala, încât vorbeau toţi ca la un ceas. Şi oriunde vorbeau şi slujeau ei, la Sfântul Silvestru sau la catedrala din Oradea, nu mişca nimeni când vorbeau aceşti oameni.

Era atâta varietate în cuvântările părintelui încât în cadrul aceleiaşi predici care pornea de la o pericopă evanghelică te ştia purta fără să te obosească prin toate ramurile ştiinţelor care aveau oarecare tangenţă cu tema dezvoltată. Şi mai era ceva. Venea totdeauna însoţit de documentaţie. Pe analogul aşezat la predică pe solee erau mereu trei sau patru cărţi şi nu ştiai de unde îşi începea discursul, cu ce argument. Dacă vreodată se „lupta“ cu Freud, atunci punea în faţa mulţimii teoriile lui, citând chiar din volumul autorului. Sau dacă avea ca temă nemurirea sufletului îţi venea cu alte dovezi ştiinţifice. Astfel, pentru orice om din biserică părintele avea ceva care-l făcea să fie atent, să urmărească ideea şi argumentul adus chiar din domeniul lui.

 

Uneori aceste argumente erau din fizică moleculară, altă dată din medicină, altă dată din filosofie. Îmi aduc aminte că vorbea odată despre relaţia interumană, despre acest dialog între Eu şi Tu, pomenind de filosoful evreu Martin Buber care considera că această relaţie Eu-Tu reprezintă un dialog al dragostei. De aici părintele concluziona: „Atunci când îţi spun ţie Tu, de fapt îţi spun «te iubesc»“. Şi voia să demonstreze cât de mare legătură este între fiinţele umane care-şi comunică ideile prin cuvinte şi că dacă aceste cuvinte îmbracă forme alese sunt încântătoare pentru sufletul oricărei persoane fie că ea se află la un nivel ridicat ca pregătire intelectuală, fie că este mai simplă. Aşa că toţi puteau să culeagă ceva plăcut din cuvântările părintelui Galeriu.

 

Acum, când după zece ani nu mai auzim vocea clocotitoare, tablourile ce amintesc gestica mâinilor părintelui Galeriu ne fac să simţim, ca de dincolo de lume, graiurile sale pline de înţelepciune. (Articol realizat în urma înregistrării făcute de Augustin Păunoiu cu părintele Nicolae Bordaşiu)