Bârsana, mănăstirea unde se întrupează lumina

Există undeva în Maramureşul nostru străbun o intersecţie cosmică, un axis mundi unde pământul, cerul şi lumea însăşi, ca într-o paradigmă eliadescă, se înşurubă în timpul sacru, dând sens veşniciei şi consistenţă credinţei precarului nostru prezent. Şi locul acesta se numeşte Mănăstirea Bârsana. Punct în care toate se opresc, se topesc într-o unică mirare, pentru a se naşte din nou, mai curate, mai frumoase, nădăjduind la lumina Învierii. Aici m-am oprit şi eu într-o zi de iarnă nehotărâtă, pentru a mă întoarce acasă mult mai luminat în mirarea inimii mele.

Poate că lucrurilor perfecte ar trebui să le marcăm existenţa doar printr-un punct. Sau printr-un romb, pe care maramureşencele îl numesc soare şi-l înveşnicesc cu această credinţă în lumea covoarele lor. Poate că despre lucrurile fără cusur ar trebui să nu se mai scrie şi nici să se mai pomenească, ci numai să fie privite pentru a spune după aceea că... nu ştii ce să spui, şi a vedea în aceasta sublimul puterii de a exprima... sublimul.

Toate aceste stări m-au cotropit din clipa în care am trecut dincolo de poarta Mănăstirii Bârsana, din Episcopia Maramureşului şi Sătmarului, după ce străbătusem cei 20 de kilometri care o despart de Sighetu Marmaţiei, mirându-mă că nu pot zări încă printre ceţuri şi desişuri desfrunzite chipul acestei ierni nehotărâte. Un loc în care pui punct, sau îţi pui punct, pentru că din momentul în care ai intrat în acest spaţiu, nu poţi să nu te schimbi înţelegând că trebuie să o iei altfel de la început. Că nu poţi să nu simţi că eşti părtaş la o faptă de taină, la o lucrare în care Însuşi Dumnezeu atinge cu degetul Său locurile, lucrurile, oamenii, însfinţindu-i şi întărindu-le credinţa încercată de nevăzute ispite. Că nu poţi să nu simţi că dincolo de ceea ce se vede tronează doar timpul în dimensiunea lui... fără dimensiune. Adică Veşnicia însăşi ce poartă chiar chipul Creatorului.

Din adâncul istoriei spre viitorul Domnului

Toate acestea au o evidentă legătură nu numai cu actuala Mănăstire Bârsana, ci şi cu trecutul locului, al Maramureşului, al strămoşilor noştri. Spun acestea pentru că ele răzbat din adânc prin prezentul nostru până spre viitorul pe care doar Domnul îl cunoaşte.

Iată aşadar câteva date istorice despre Mănăstirea Bârsana, care confirmă cele pomenite mai sus.

Primele care vorbesc despre veşnicia acestor locuri sunt relicvele aşezărilor umane hallstatiene descoperite la Bârsana. Mult mai târziu, izvoarele scrise atestă existenţa localităţii Bârsana la anul 1326 când, la 26 septembrie, regele Carol Robert emite o diplomă prin care întăreşte drepturile de posesiune asupra moşiei Bârsana cneazului Stanislau Bârsan. Vin apoi diplomele regelui Sigismund de Luxemburg din 1390, care îi pomenesc ca proprietari ai locului pe voievozii Balcu şi fratele său Drag. Dar Bârsana s-a legat de pământ şi cer şi cu două vetre monahale: una pe Valea Slatinei, iar alta pe dealul Humâna, care astăzi se numeşte Valea Hotarului, iar documente din secolul al XIV-lea o numeau Valea Mănăstirii, aceasta fiind atestată la 21 iulie 1390. Tradiţia spune că mănăstirea din Humâna a dispărut în secolul al XVIII-lea, fiind distrusă de uniaţi.

Sihăstria de pe Valea Slatinei, de pe locul numit Părul Călugărului, a fost mai mare şi mai importantă decât cea de la Humâna, cu început prin secolul al XIII-lea, dar foarte izolată din cauza râului Iza şi de aceea mutată la Podurile Strâmtorii, numit de atunci Podurile Mănăstirii. Această mutare a fost efectuată de Balcu Vodă, ultimul mare voievod al Maramureşului, şi de aceea mănăstirea poate fi numită voievodală.

Mănăstirea Bârsana a fost cândva un focar de cultură care avea strânse legături cu centre similare din Ţara Românească şi Moldova. În această mănăstire se pregăteau preoţi, cantori şi zugravi. Din 1735, după asasinarea episcopului Maramureşului Dosoftei Teodorovici, până în 1740, pe vremea episcopului Gavril Ştefanca de Bârsana, mănăstirea a fost reşedinţa Episcopiei Ortodoxe Române a Maramureşului, devastată după aceea în timpul uniaţiei. Dar, cu toate acestea, mănăstirea a rezistat până la 1791, când a fost desfiinţată, călugării refugiindu-se la Mănăstirea Neamţ. Urgia vremurilor i-a determinat pe bârsăneni să mute biserica şi stăreţia, după distrugerea mănăstirii şi a chiliilor în 1806, chiar în vatra satului, la Podurile Jbârului, unde se pot vedea şi astăzi.

Ca o uriaşă spirală, în jurul altarului de vară

Repetatele încercări de reconstruire a unei noi mănăstiri s-au concretizat începând cu 1991, când a demarat strângerea materialului lemnos necesar ridicării aşezământului. În 1992, pe locul istoricei mănăstiri, Înalt Preasfinţitul Justinian, întâistătătorul locului, a îngenuncheat dimpreună cu slujitorii săi şi, chemându-i ca mijlocitori pe Sfântul Ierarh Iosif Mărturisitorul din Maramureş şi pe episcopul Gavri Ştefanca, s-a rugat adânc, exprimându-şi convingerea că aici se va ridica o nouă mănăstire. Ceea ce avea să se şi întâmple. În 1993 a fost pusă piatra de temelie a bisericii mănăstirii cu hramul "Soborul Sfinţilor 12 Apostoli", iar din 1994, când a fost adusă de la Mănăstirea Râmeţ şi rânduită stareţă monahia Filofteia Oltean, s-a realizat tot ceea ce astăzi se vede, adică puntea între trecut şi viitor, între cer şi pământ, unde toate se opresc, se topesc într-o unică mirare, pentru a se naşte din nou, mai curate, mai frumoase, nădăjduind la lumina Învierii.

De numele mănăstirii se leagă şi activitatea părintelui Gheorghe Urda, parohul din Bârsana, şi opera arhitectului Dorel Cordoş, cel ce a gândit întregul ansamblu arhitectural care, privit de sus, pare o uriaşă spirală dacică, ce se roteşte în jurul altarului de vară. Un axis mundi care prin turlele bisericilor sale străpunge cerul până la Dumnezeu pentru a aduce pe pământ harul şi darul luminării Lui. Căci, până la urmă, punctul sau rombul sau ceea ce nu ştii să spui despre Mănăstirea Bârsana, adică sublimul puterii de a exprima sublimul, se numeşte lumină. Lumină de sus, de dincolo de lumină, atât de concretă şi vie, atât de nepământeană, încât şi noul veşmânt de pictură, cu sfinţii ei cu tot, o transmite prin transparenţa lui.

Acest spaţiu sacru, conceput cu atâta har de arhitectul Dorel Cordoş şi chivernisit cu energie, simţ artistic, echilibru, zel ctitoricesc, precizie de chirurg şi bucurie de către maica stareţă Filofteia, însumează biserica maramureşeană, altarul de vară, agheasmatarul, stăreţia, casa voievodală, casa maicilor, casa duhovnicului, arhondaricul, prăznicarul cu trapeză, muzeul de icoane şi carte veche, turnul clopotniţă, poarta maramureşeană, monumentul funerar, lumânărarul, troiţele, lacul, podul şi magazinul cu obiecte bisericeşti.

Mănăstirea ca o Liturghie împreună cu toţi

Pentru maica stareţă Filofteia, locul acesta este atât de special pentru că aici a fost cândva o mănăstire. "Foarte mult înseamnă lucrul acesta. Într-o vatră veche, cum spune la Scriptură, lumina nu rămâne sub obroc. Locul acesta emană o putere, tot ce se poate spune mai frumos despre glia strămoşească.

Toţi pelerinii care ajung la noi spun că locul acesta te înalţă. Şi asta se poate proba cu tot ceea ce s-a făcut aici. Cu toată munca depusă. În timpul ridicării mănăstirii, după câteva minute de odihnă, imediat puteam să o luăm de la început. Aici nu simţi niciodată o greutate.

La noi, în fiecare duminică vin aproximativ o mie de oameni. Este aici o Liturghie împreună cu toţi.

Domnul arhitect Dorel Cordoş a gândit acest ansamblu, iar eu am spus că spaţiul complexului trebuie să lase impresia… de spaţiu! Să fie foarte larg. Clădirile să nu fie înghesuite. Şi astfel ansamblul dă impresia de mişcare", mi-a mărturisit maica stareţă cu seninătate şi smerenie, uitând sau neglijând voit să-mi vorbească despre greutăţile începutului, atunci când a sosit aici împreună cu sora sa de sânge, maica Emanuela, şi unde au dormit luni în şir într-o scobitură în pământ, acoperite doar cu un covor de stele.

Astăzi, la Bârsana, lucrurile s-au împlinit şi fiecare maică are în "proprietate" câte o alee pe care o îngrijeşte: aleea maicii Macrina, aleea maicii Iustiniana, aleea maicii Patronia...

"Noi suntem 12 măicuţe. De aceea, spunem mereu: "Mănăstirea Bârsana este mănăstirea celor Doisprezece Apostoli, şi poate de aceea Mirele Hristos a rânduit ca şi noi să nu depăşim numărul acesta de maici". De câţiva ani ne-am dat seama de lucrul acesta.

Fiecare maică ocupă locul potrivit pentru omul potrivit.

De aceea am încercat în fiecare ascultare să pun exact măicuţa care se potriveşte ei. Din momentul în care începe toamna, toată lumea intră în ateliere, unde realizăm covoare cu materiale vopsite cu culori naturale obţinute din plante, trăistuţe specifice zonei, carpete. Mai avem un atelier în care noi dorim să continuăm tradiţia şi portul popular, confecţionând opincuţe, ciorăpei, zadii pentru fetiţe, cămăşuţe şi zgărdane din mărgele.

Avem şi un atelier de pictură pe care intenţionăm să-l transformăm într-o şcoală de pictură specifică acestei mănăstiri, inspirată ca tehnică, stil, model şi culoare din pictura care se realizează în biserica noastră în aceste zile.

Într-o frază, Mănăstirea Bârsana este parte din sufletul meu. Eu ştiu tot ce s-a întâmplat aici, de la temelie până în vârful turlei bisericii", mărturiseşte maica stareţă.

Pictura bisericii, întruparea însăşi a luminii

Am lăsat la urmă cuvintele despre biserica de lemn a mănăstirii, "lacrimă smerită de tămâie cursă la rădăcina codrului", cum o numeşte maica stareţă, doar pentru faptul că, în pictura ei, care acum se aşterne pe pereţi, se întrupează însăşi lumina. Sfinţi şi îngeri de lumină. Cer, pământ, Rai şi Iad, viaţă şi moarte în lumină. Inconfundabilă simţire românească a lucrării Făcătorului Cerului şi al Pământului, zugrăvită în cioburi transparente de soare pe lemnul înmiresmat al sfântului lăcaş.

"Bisericile de lemn necesită neapărat o pictură pe pânză, pentru că oricât de aşezat va fi lemnul, tot timpul lucrează.

Noi am revenit la adevărata pictură pe lemn pentru că aici există celebrele mănăstiri maramureşene, opt la număr, intrate în patrimoniul UNESCO, zugrăvite în pictură veche.

Din voia lui Dumnezeu a apărut restauratorul Octavian Ciocşan, care cunoaşte această tehnică de pictură. Dânsul a restaurat biserica monument istoric din Deseşti - Maramureş. Aşa l-am descoperit. Ca tehnică, se lipeşte pânza cu clei de peşte pe pereţii de scândură, peste care se aplică un grund cu cretă de munte, clei şi alte ingrediente, în mai multe straturi. Apoi se şlefuieşte, peste care se aşază culorile preparate special, în nuanţe ceva mai mate. Am ales o paletă de culori redusă, în limita căreia este realizată pictura", îmi precizează în cunoştinţă de cauză maica stareţă Filofteia.

Privesc în neputinţa exprimării trăirii mele lumea Cerului prin trupurile sfinţilor şi îngerilor, străluminat la rându-mi pe dinlăuntrul de taină. Şi nu-mi mai vine să plec. Să mă rup de frumos şi pace. Dar va trebui să o fac. Să mă despart de tot pentru a mă regăsi şi a o lua de la capăt mai luminat, precum lumina acestei Învieri perpetue de la Bârsana, într-o Liturghie împreună cu toţi.