Bătrânețea, acceptarea și înțelegerea propriei existențe (II)

Citește și: Bătrânețea, acceptarea și înțelegerea propriei existențe

În Vechiul Testament din Psalmul 70, putem învăța ce înseamnă să-ți accepți propria existență. În ciuda greută­ților, psalmistul spune: «Dumnezeule, m-ai învățat din tinerețile mele și eu și astăzi vestesc minunile tale. Până la bătrânețe și căruntețe, Dumnezeule, să nu mă părăsești” (Psalmi 70, 18-20), adăugând: „au zis vrăj­mașii mei mie și cei ce păzesc sufletul meu s-au sfătuit împreună, zicând: Du­mnezeu l-a părăsit pe el, urmă­riți-l și-l prindeți pe el, că nu este cel ce izbăvește” (Psalmi 70, 11-12). Cel ce rostește aceste cuvinte se gândește la viața lui plină de încercări și necazuri, asemenea nouă tuturor, dar își pune toată speranța în Dumnezeu, în ajutorul dumnezeiesc, care îi aduce liniște. În loc să se revolte împotriva propriei vieți, în loc să se plângă de neîmpliniri și suferințe, el nu încetează să aducă laude lui Dumnezeu. Ce mai putem înțelege din acest citat biblic? Acceptarea propriei existențe apare cu vârsta, odată cu îmbătrânirea. Mulți sunt împăcați cu sine atunci când sunt solicitați, iubiți sau când sunt în centrul interesului general, dar când nimeni nu le mai acordă atenția de altădată se întristează. Acest lucru înseamnă că și-au întemeiat existența pe privirea celuilalt. Când îmbătrânim, cred că trebuie să ne acceptăm pe noi înșine și să ne construim viața care ne-a mai rămas acceptând diminuarea inevitabilă a propriilor forțe fizice și mentale și îndreptându-ne privirea mai mult spre interior. Îmbătrânirea ne invită să descoperim mulțimea de amintiri, bogate în imagini și experiențe trăite. Suferința asociată cu acest proces ne poate face conștienți de dependența noastră de nesfârșita dragoste și milă a lui Dumnezeu. Ca nici o altă experiență cunoscută nouă, ne atrage atenția asupra vulnera­bilității noastre și asupra lui Dumnezeu ca unicul izvor al milei, harului și însănătoșirii finale.

Paradoxal, sper că încetinirea ritmului alert al vieții adulte permite celui care îmbătrânește să observe mai bine coerența existenței umane și astfel să devină un înțelept, misiunea sa principală. El nu trebuie să aibă un sentiment de inutilitate, ci din experienţa acumulată să-i înveţe pe cei mai tineri căci „cununa bătrâneţilor este cunoaşterea multor lucruri” (Ecclesiastul 25, 8). Moartea auzului sau a văzului, sau a altor simțuri reprezintă o renunțare fizică greu de acceptat, nedreaptă din multe puncte de vedere, dar nu trebuie să ne gândim că nu mai suntem buni de nimic.

Calitățile omului bătrân

De îmbătrânit, îmbătrânim cu toții, important este însă să înțele­gem că bătrânețea nu trebuie neapă­rat să ne transforme viața într-o cronică a suferinței. Cel care a ajuns la bătrânețe se eliberează de egoul său și vede lucrurile așa cum sunt; poate judeca drept și da sfaturi corecte. Profetul Isaia enumeră trei calități, pe care le consideră da­ruri ale Duhului Sfânt: Isaia 11, 2. Fără ele nu putem ajunge la adevărata înțelep­ciune și in­­­teligență, nici să ne dăm seama de legăturile pro­funde pe care lumea le are cu viața umană. Amin­tim câteva dintre ele: înțelepciunea, răbdarea, blândețea, curajul, recu­noș­tința, dragostea.

La bătrânețe, Dumnezeu are un scop pentru noi. La începutul Evanghelie sale, Luca ne prezintă patru per­soane în vârstă, care ne ajută să înțelegem mai bine această etapă a vieții. Ele au o relație specială cu Divinitatea, de care sunt foarte apropiate. Ele văd cum Dumnezeu acțio­nează în om și știu ceea ce ne poate ajuta și vindeca. Recunoscând taina lucrării mântuitoare a lui Iisus, ele devin primii martori. Cele patru sunt prezentate în contextul descrierii copilăriei lui Iisus: Zaharia și Elisabeta, Simeon și Ana. Ultimele două împlinesc alte cuvinte ale Vechiului Testament: „oare nu la bătrâni sălășluiește înțelepciunea și priceperea nu merge mână în mână cu vârsta înaintată?” (Iov 12, 12). În înțelepciunea lor, acest bărbat și această femeie, avansați în vârstă, recunosc taina întrupării lui Hristos, devenind într-un fel primii predicatori ai Bunei Vestiri. Despre Simeon se spune că era drept și pios, „că aș­teap­tă mângâierea lui Israel, și Duhul Sfânt era peste el” (Luca 2, 25), cu alte cuvinte la vârsta lui avea patru calități. Când acest om bătrân L-a primit în brațe pe Iisus, el vede lumina care strălucește peste oameni și mântuirea adusă lumii. Cu siguranță, aceasta era principala sa misiune: să indice lumina care stră­lu­cește printre noi. Cu alte cuvinte, cei ce îmbătrânesc pot ajunge să vadă dincolo de aparențe, înțeleg viața, sesizează coerența creației. Sfântul Luca ne descrie pe Simeon și Ana ca pe doi bătrâni care au atins înțe­lep­ciunea, modele de viață reușită, arătând și celorlalți ce trebuie făcut pentru a fi mulțumiți, indiferent de vârstă.

La rândul lor, Zaharia și Elisabeta dau mărturie despre mila lui Dumnezeu manifestată față de ei prin dăruirea unui prunc la bătrâ­nețe. Dacă Dumnezeu ne-a mai oferit zile, acestea trebuie să însemne o lucrare de rodire spirituală. Apostolul Pavel spune: „Alerg spre ţintă pentru premiul chemării cereşti a lui Dumnezeu în Hristos Iisus” (Filipeni 3, 14). Tot Biblia ne amintește: „Spune că cei bătrâni trebuie să fie treji, vrednici de cinste, cumpătați, sănătoși în credință, în dragoste, în răbdare” (Tit 2, 2). Din acest citat putem remarca cerințele care trebuiau să le aibă bătrânii creștini din Creta, dar care sunt și ale noastre, ale tuturor. „Să fie treji”, se cere aici bătrânilor, dar se cere și creștinilor în general. Următoarea cerință este cinstea, care se capătă printr-o viață trăită frumos și exemplar. Cerința următoare pentru bătrâni este de a fi cumpătați și sănătoși în virtuți. Așadar, dacă suntem departe de acest standard, îmbătrânirea poate fi vremea unei întoarceri şi a unei pregătiri. În ce fel? Până să ajungem la acest moment din viața noastră ne-am fi dorit parcă să oprim timpul pentru a fi în loc de a face. A avea timp şi a profita de timp sunt două noţiuni contrare. A folosi timpul rămas, refuzând tirania lui din vremea în care eram activ profesional, mă poate ajuta să scap de dominaţia lui. Eliberat de activităţile mele multe, diverse, îndeplinite parcă în prea mare viteză, am acum prilejul să apreciez timpul rămas, care îmi apar­ţine şi îmi oferă răgazul să mă apropii mai mult de adevăr. Când îmbătrânim, Dumnezeu ne ajută să ne împlinim această dorință poate nemărturisită explicit și nelămurită. Această confruntare cu a fi ne pune în fața unor gânduri și sentimente complexe, legate de neputințele care apar, de acceptarea sau neacceptarea noii situații. Acum este însă vremea să îndreptăm pe cele din afară și dacă în anumite situații nu se mai poate, atunci ne îndreptăm spre cele dinlăuntrul nostru, tot ce nu a fost în ordine cu sine, cu împrejurările vieții, și să începem, după ce am încheiat cu prezentul, să ne întoarcem în trecut și să facem curățenie, împăcându-ne cu toți și cu toate. Pe calea aceasta a îmbătrânirii ajungem poate să observăm că totul se petrece ca și cum ceea ce ne lipsește mai mult nu ar fi numai banii, bogățiile, amuzamentele, plăcerile, ci dovezile existenței noastre. Cum să fii, când nu știi cine să fii? Poate că o astfel de întoarcere şi pregătire într-un astfel de moment al existenţei personale ne va ajuta să avem mai multă liniște și mai puțină frică de ce urmează să ni se întâmple. Ne vom da seama că omul postmodern eșu­ează în întemeierea existenței sale, fiindcă este obsedat de imaginea de a fi fără cusur, veșnic fericit. Aceste cuvinte sunt puțin cam aspre, dar ne pot ajuta să nu ne refugiem în imaginar, ci să acceptăm realitatea și să-i dăm sens. De asemenea, dialo­gul stăruitor cu Dumnezeu prin rugăciune ne poate aduce frumusețea duhovnicească a caracterului ceresc infuzat în noi de dumnezeire. Prin­tr-un efort de voință, ne putem deschide spre experiența întâlnirii cu Dumnezeu și de evitare a riscului diverselor amăgiri ideologice. Îmbătrânirea are și un sens propriu, lansând celui care trece sau va ajunge la ea o provocare specifică. Este un contrast mare între bătrâneţea biblică şi bătrâneţea de azi, asociată cu medicamente, pensii mici, lipsuri, Alzheimer, depresie, labilitate.

La rândul ei, singurătatea la bătrâneţe este una din cele mai mari probleme ale omului modern. Sentimentul de inutilitate, de expirare, de povară pentru alţii, de neputinţă, de îndepărtare îi face pe mulţi bătrâni să fugă spre excese precum televizorul. De aceea, repet că una dintre preocu­pările omului care începe să îmbătrânească poate fi activitatea spirituală. Oamenii care îl au pe Dumnezeu ca parte activă a vieţii lor pot îmbătrâni mai frumos, comunicarea cu Dumnezeu îi face să nu simtă că sunt singuri pentru că sufletele lor ajung să fie umplute de Duhul lui Dumnezeu, care le oferă și deplina cunoaștere de sine. La toate acestea putem adăuga şi calitățile amintite deja: înțelepciunea, răbdarea, bunătatea, curajul, recunoștința, iubirea. Odată cu îmbătrânirea poate vom lămuri şi alte lucruri, vom avea prilejul de a nu mai urî, pentru că nu mai suntem în competiţie cu nimeni, ci cu noi şi cu îmbrăţişarea pro­priei existenţe. Boala sau nepu­tința care sunt evidente odată cu îmbătrânirea pot căpăta, dincolo de anumite fixații morbide, frumosul înțeles al trecerii de la o viață marcată mult prea des de neajunsuri către o viață binecuvântată de prezența veșnică a Dumnezeului iubirii. Până la urmă, și îmbătrânirea poate deveni o aventură pasionantă în miezul dorinței fundamentale a fiecăruia dintre noi de a-și trăi până la capăt unicitatea. Sper să îmbătrânim cu toții frumos, să fim împă­cați cu noi înșine, să ne înțelegem rostul pe acest pământ, cu fiecare etapă a existenței. Răspunsul la întrebarea din titlu poate fi de mai multe feluri și aceste câteva gânduri așternute în paginile acestei cărți nu pot mulțumi pe toți cititorii, obișnuiți să primească poate totul, ca la supermarket. Trebuie să căutăm persoana, să ne redescoperim sufletul plin de Duhul lui Dumnezeu, care în răgazul îmbătrânirii ne oferă o neîndoielnică și deplină cunoaștere de sine. Mi-aș dori să fim o binecuvântare pentru cei din jur, acceptând mai ușor, prin credință, singurătatea, suferințele și faptul că într-o zi îmbătrânim.