Bătrânețea, acceptarea și înțelegerea propriei existențe

Citește și: Bătrânețea, acceptarea și înțelegerea propriei existențe (II)

În lumea noastră, în care mulți își doresc să crească mai repede și alții se tem la primele semne de îmbătrânire, trecem prea ușor peste bogăția fiecărei vârste. Copilăria, adoles­cența, tinerețea, vârsta adultă, bă­trâ­nețea, fiecare moment are propria frumu­sețe. Felul în care parcurgem etapele propriei noastre vieți dă valoare persoanei, sens existenței pe care o receptăm în mod unic, pentru că și darurile primite de la Dumnezeu sunt unice. Viața în Dumnezeu ne este dată gratuit, nu ne rămâne decât să o facem să rodească. În tine­rețe luăm cele mai importante decizii care ne vor influența viața pe termen lung, ne orientăm către o anume edu­cație, ne alegem soțul, soția, lo­cuința, felul de viață etc. Tinerețea este perioada în care toate lucrurile care ne ies în cale le privim ca pe niște oportunități, le dezvoltăm și le consolidăm la vârsta adultă, iar la bătrânețe ajungem să privim tot ce ne iese în cale drept obstacole. De foarte multe ori, îmbătrânirea este privită ca ceva foarte rău, un fel de pedeapsă a vieții, care parcă se răzbună pe noi. La această stare de precaritate se adaugă și comportamentul preponderent individualist și egoist al omului contemporan care se îndepărtează de cel aflat în dificultate, așezându-l în planul secundar al interesului. Alegând religiozitatea privatizată, confortul comportamental și comoditatea conștiin­ței subiective, preferăm să lucrăm cât mai feriţi de incomoditatea răspunderii morale și de conștiința asumării ei. Obișnuiți cu o astfel de stare a lucrurilor, anii trec și, dacă nu ni se întâmplă ceva rău, ajungem să îmbătrânim. Ce simțim când ne gândim la ultima etapă a existenței noastre vremelnice? Unii oameni sunt cuprinşi de îngrijorare, de nelinişte sau chiar de teamă, reacţii fireşti, întrucât îmbătrânirea este asociată, de obicei, cu neputinţa, cu urmele fizice lăsate de trecerea timpului, cu tulburările de memorie şi cu bolile cronice. Totuşi, oamenii îmbătrânesc diferit. Deşi au o vârstă îna­intată, unii se pot bucura de o sănătate fizică şi mentală relativ bună, alţii, chiar dacă suferă de boli cronice, reuşesc să le trateze sau să le ţină sub control datorită progreselor din domeniul medicinei. Cu toate acestea, fiecare își duce propria lui bătrânețe, o suportă mai ușor sau mai greu în funcție și de cum și-a trăit viața sau de cum îi este firea. Mulți ar dori ca acest moment din viața lor să nu se petreacă, să rămână unul de perspectivă. Sunt oameni care nu ar vrea să îmbătrânească, îşi fac tot felul de tratamente şi vor să se înveşnicească aici pe pământ. Într-o societate în care singurele măsuri de evaluare sunt cele ale materialismului imediat și în care mercantilismul determină reprezentarea vârstei, este clar că îmbătrânirea nu poate fi un atu. Socialmente este admisibilă în măsura în care continuăm să fim consumatori: de bunuri, cure de întreținere, tratamente geriatrice, călătorii organizate, cămine pentru persoane în vârstă etc. Din punct de vedere economic, avantajele rămân însă mici. Ideologia actuală ne permite să trecem prin vâltoarea acțiunilor de vârstă adultă, dar nu și de bătrâ­nețe. Majoritatea oamenilor doresc să îmbătrânească frumos, indiferent că se confruntă sau nu cu problemele specifice vârstei îna­intate. În prezent, felul în care aș putea îmbătrâni mă duce cu gândul la o stare pe care nu am experimen­tat-o. Atâta timp cât avem viaţă în noi de la Dumnezeu nu ştim ce ni se poate întâmpla. Ca persoane unice, şi felul în care îmbătrânim este unic şi personal. Întrebarea cum îmbătrânim, pe care ar trebui să ne-o punem chiar indiferent de vârstă, îmi creează sentimente diverse şi dorinţe tot mai puţine. Îmi este puţină teamă, mai ales de suferinţă şi singurătate, mă gândesc la reorganizarea timpului, a relaţiei cu cei din jur şi inevitabil la ziua în care voi părăsi această lume.

Neliniști și depresie

Astfel de gânduri provoacă și mari ispite, dar nu este om care să nu treacă prin marea încercare a morții și să nu le înfrunte. Hristos însă, prin lucrarea Sa mântuitoare, l-a scos pe om din moarte și i-a dat viață veșnică. Moartea lui Hristos este „omorârea morții”, iar învierea Sa, biruința pentru totdeauna a Vieții celei nestricăcioase. Biruința lui Hristos asupra morții este o realitate fizică, nu doar spirituală. În acest sens, cuvintele Sfântului Apostol Pavel sunt clare: „Dacă Hristos n-a înviat, zadarnică este credința noastră” (I Corinteni 15, 17). Această izbândă spirituală ne ajută să biruim frica de moarte. Cred că fiecare generaţie îmbătrâneşte în felul ei, în funcţie de experienţele istorice prin care a trecut, de emoţii, de profesie. Generaţia mea a prins anii comunismului, dar și anii de după 1989, tehnologia de vârf, manifestările secularismului, globalismul, inteli­gen­ța artificială, comunicarea fără limite etc., toate având un rol în felul în care îmbătrânim. La ce vârstă începe îmbătrânirea? Temporal vorbind, medicina şi-a spus punctul de vedere, făcând raportare la timp şi la starea biologică a omului. Datele oficiale ale OMS-ului vorbesc de etapele vâr­s­tei a treia: 60-75, omul în vârstă, 75-90, omul bătrân, 90 - omul longeviv. Astăzi, cei care au reușit în afaceri fac eforturi financiare sub­stan­țiale pentru a nu se degrada bio­logic. Vedem în zona media tot felul de formule, care mai de care mai avantajoase, de cele mai multe ori pentru cei care le promovează; unii recomandă tot felul de pastile, alții monitorizarea continuă a parametrilor biologici, criogenia, ope­ra­­țiile estetice etc.

Nu toată lumea poate avea însă acces la aceste oferte care depășesc posibilitățile financiare ale multora dintre locuitorii planetei noastre. De aceea, cred că un moment delicat în declanşarea acestui proces biologic şi emoţional este ieșirea la pensie, când mulți parcă se prăbușesc, alții găsesc paliative împotriva inactivi­tății, a plictiselii și chiar a singură­tății.

Ca preot și profesor, afirm că, din punct de vedere spiritual, încadrarea în această categorie nu ţine cont doar de cele mai sus menţionate. De exemplu monahismul răsăritean folosește cuvântul „călugăr”, preluat din limba greacă, care înseamnă „bătrân frumos”. În monahism însă nu se intră doar la bătrâneţea biologică, ci se intră de tânăr. Iată, deci, care este ţinta unui tânăr care intră în monahism: să devină încă de tânăr un bătrân frumos! Paradoxal, monahul vrea să îmbătrânească frumos cât mai de tânăr. Dar de ce anume depinde atingerea acestui obiectiv? În parte, de atitudinea pe care o avem faţă de vârsta înaintată, precum şi de dispoziţia şi capacitatea de a ne adapta la o nouă etapă a vieţii. Impactul cu îmbătrânirea poate modifica treptat corpul uman, degradându-l în timp, dar sufletul poate rămâne tânăr, căci, dacă forţa fizică scade, cea spirituală se poate întări. Chiar dacă oamenii îmbătrânesc, ei trebuie să îşi păstreze obiceiurile bune, gândurile frumoase, sufletele curate, să nu-şi piardă credinţa, ştiind că sunt „călători aici pe pământ” (I Petru 2, 11), trăind o bătrâneţe activă, cu speranţa mântuirii, spunând asemenea Sfântului Apostol Pavel: „Uitând cele ce sunt în urma mea, şi tinzând către cele dinainte, alerg la ţintă, la răsplata chemării de sus, a lui Dumnezeu, întru Hristos Iisus” (Filipeni 3, 14). La vremea bătrâneţii, oamenii ar vrea să mai facă multe, dar nu mai au forţă pentru asta. Ar vrea să îndrepte relaţii, atunci când văd că sunt singuri, dar nu prea mai au ocazia, ar vrea să ofere ceva, dar nu mai au de unde sau cui. La bătrâneţe mulţi oameni „se înţelepţesc”, dar pentru cei mai mulţi este prea târziu ca să mai poată repara relaţiile stricate. În limba latină „înțelept” se traduce prin cuvântul sapiens care vine de la verbul sapio, a avea simțul gustului, la figurat, a fi pe placul său. Așadar este înțelept cel care este pe placul său, este apreciat de cei pe care-i întâlnește, este fericit să trăiască și în armonie cu el însuși, de unde pacea, libertatea și serenita­tea pe care le răspândește în jur. În general, Biblia vorbeşte „bine” despre bătrâni. Îi găsim într-adevăr neputincioşi, dar sunt asociaţi cu înţelepciunea, echilibrul, cinstea şi onoarea; îi vedem sfătuind poporul la poarta cetăţii, dar sunt şi chemaţi să fie treji, vrednici de cinste, cumpătaţi, sănătoşi în credinţă, în dragoste, în răbdare. De aceea, ceea ce se spune astăzi despre bătrânețe cred că este și din cauza timpului pe care îl trăim, nu pentru că Dumnezeu a vrut aşa. Nu este ușor să nu mai fii solicitat și să-ți definești odată cu îmbătrânirea și prioritățile astfel încât să trăiești câte zile vei mai avea împăcat. Chiar dacă azi sunt sănătos, fără îndoială îmi pun multe întrebări cu privire la boli, la degradarea fizică și la moarte, la sensul adânc al vieții mele. (Va urma)