Libertate, te iubim!

A venit iar vremea să lustruim rama zilei de 22 decembrie și să ne amintim cum, în 1989, niște tineri au avut curajul să trăiască sau să moară, scandând: „Libertate, te iubim,// Ori învingem, ori murim!”. Spun unii că acel moment istoric a fost pentru poporul român o altă aliniere benefică a astrelor, așa cum a fost și în 1918, când s-a putut face Unirea. Alții adaugă, sarcastici, că mămăliga românească poate să explodeze doar atunci când este încurajată de contextul internațional.

Dincolo de astfel de păreri, cei mai mulți români au fost convinși atunci că Dumnezeu este cu noi. Încă este în memoria multora amintirea părintelui Constantin Galeriu mergând împreună cu revoluționarii pe străzile Bucureștiului în decembrie 1989 și scandând „Jos comunismul!”. Apoi, la câteva luni după aceea, în Piața Universității, unde „golanii” cereau ca România să fie zonă liberă de neo-comunsim, același părinte adresându-se celor prezenți, peste 50.000 de oameni, i-a îndemnat să spună împreună cu el rugăciunea „Tatăl Nostru”. Cu toții, îngenuncheați, au spus într-un glas rugăciunea, iar trăirea lor se simte și acum, urmărind înregistrarea video.

La 35 de ani de la înlăturarea dictaturii comu­niste din România, ce vedem în societatea noastră? Nu forța rugăciunii în același glas al românilor, ci o prăpastie uriașă creată între frați, o polarizare fără precedent. Rezultatul unei campanii electorale care a adus mai mult ca niciodată în discurs ideea de credință, participarea la slujbe religioase, la marile pelerinaje a politicienilor și etalarea ostentativă la gât a crucii.

Între timp, se pare că planetele și-au stricat „alinierea”, iar alegerea a devenit nealegere, iar democrația - o incertitudine.

Foarte grav mi se pare că este modul în care de pe un mal al prăpastiei de care vorbeam, unii au cerut ca ceilalți - care nu gândesc ca ei - să fie pedepsiți, chiar arestați. Trist și ironic, au spus asta chiar unii intelectuali declarați credincioși, care altfel înfierează abuzurile autorităților din anii ‘50-’60 ai veacului trecut. Nu-și mai amintesc faptul că atunci, mii de români, printre care intelectuali, oameni politici și simpli țărani, au fost arestați și au făcut ani grei de pușcărie tot așa, pentru că aveau alte opinii decât comuniste, origini nesănătoase, afișarea și manifestarea credinței în ­Dumnezeu.

Cert este că un „Doamne-ajută!” rostit din obișnuință sau, mai rău, din fariseism politic sau social nu ne va scoate din prăpastia creată. Avem din nou nevoie de rugăciune puternică, rostită cu aceeași inimă ca atunci, în Piața Universității, când ne săturasem de comunism.