Spitalul „Sfântul Sava” din Pantelimon, un loc al vindecării

Filozoful român Sorin Cerin spune că „între suferință și durere nu există altă limită decât iubirea”. În această definiție existențială cred că se cuprind întreaga lucrare și persoana Alinei Andreea Ion, directoarea Spitalului de Recuperare Medicală „Sfântul Sava cel Sfințit” din orașul Pantelimon, județul Ilfov. În propria-i suferință, asumată ca binecuvântare, jertfă și cruce, s-a făcut pe sine ucenică a inimii sale și înger păzitor al aproapelui greu încercat în necazuri, care vine să se vindece în instituția pe care aceasta a ­ridicat-o și o conduce.

După ce am cunoscut-o și am ascultat-o pe Alina Andreea Ion, după ce am vizitat spitalul pe care îl manageriază și am stat de vorbă cu pacienți internați acolo, mi-am dat seama că nu așteptarea întâlnirii, nici surpriza, nici chiar uimirea copleșitoare care m-a cuprins nu este dureroasă, ci suferința de a nu ști ce să fac după aceea. Să scriu despre serviciile excepționale de tratament și cazare oferite în spital? Despre pacienți? Despre vindecările miraculoase care se petrec aici? Despre Alina Andreea Ion, a cărei poveste de viață poate constitui subiect de roman? „Despre fiecare în parte și despre toate la un loc”, mi-am zis, după îndelungă cugetare. Să scriu adică despre Adevărul Alinei (cum le cere tuturor celor care o cunosc să i se adreseze), pentru care suferința a pregătit-o să-L mărturisească, făcând-o pe sine ucenică a propriei inimi. 

Când legi mintea cu inima

Spitalul „Sfântul Sava cel Sfințit” este un centru de recuperare medicală cu spitalizare continuă, dedicat exclusiv pacienților cu afecțiuni neurologice, neurochirurgicale, oncologice, ortopedice, post-ATI, în stare vegetativă, minim conștienți sau cu scleroză multiplă în stadiu avansat. Instituția dispune de un corp profesional extraordinar de bine pregătit, format din 11 medici, 60 de kinetoterapeuţi, fizioterapeuți, asistente medicale, în total 170 de angajați, pentru 90 de paturi, „toți credincioși”, care preiau „ce este mai grav: persoane lovite de mașini, cu accidente vasculare, hemoragice, în stări vegetative, pacienți care nu-și pot mișca decât ochii”, cum ne spune Alina. Instituția este întruchiparea unuia dintre visurile unei fetițe din Merișani, județul Teleorman, căreia bunicul îi spusese că numele său, Alina, înseamnă „să alinți sufletele bolnavilor”. De mică o însoțea pe străbunica ei, moașa satului, la „intervenții”, prinzând astfel „dragoste de oameni, de cei care sufereau”. La numai 9 ani a îngrijit-o singură pe tanti Marcela, timp de doi ani, o vecină bolnavă de peste drum. Mai visa o casă mare, plină cu bolnavi, de care să aibă grijă, și să ridice o biserică în satul natal. 

„În 2011 am ridicat la Merișani sfântul lăcaș cu hramurile «Sfântul Dimitrie cel Nou din Basarabi» și «Cuvioasa Parascheva», apoi în 2018 am inaugurat acest spital. Toată viața mea este dăruită celor care suferă. Când ne vine un pacient, Îl rugăm pe Dumnezeu să ne învețe ce trebuie să facem. Lucrăm cu multă rugăciune, cu vindecare în primul rând spirituală, cu încredere în ajutorul Domnului, cu multe discuții despre viață, eu fiind, la rândul meu, pacientă, încurajându-ne unul pe altul. Eu am avut parte de numeroase intervenții chirurgicale. Și-I mulțumesc lui Dumnezeu pentru ele, pentru că astfel îl înțeleg mai bine pe cel atins de suferință. Când ajungi să ai o conexiune cu Dumnezeu, durerea dispare, sau o suporți mai ușor când legi mintea cu inima în rugăciune. Eu pot să mărturisesc acestea, pentru că în 2020 am trecut prin șapte operații. Am fost diagnosticată cu o boală gravă, dar binecuvântată, despre care le vorbesc pacienților. Sfântul Arsenie Boca, Mărturisitorul de la Prislop, definea cancerul ca fiind ceva «ca în Cer!..» De aceea cred că această boală este o binecuvântare. Ea ne leagă de Dumnezeu. Nimic material nu valorează mai mult ca legătura noastră cu Creatorul. Când El ne binecuvântează să simțim atât de profund dragostea înlăuntrul nostru, dorința de a ne împărtăși cu Trupul și Sângele Său, nu mai contează nimic. Restul sunt doar frunze în vânt. Astfel dobândim puterea de a ne ruga și de a ne lăsa în voia Lui. Această forță descoperită de mine încerc să o insuflu și pacienților. Fără doar și poate există medicamente pe care le administrăm, dar contează foarte mult încrederea și lăsarea în voia lui Dumnezeu. Eu încerc în fiecare zi să fac Rugăciunea inimii, atât cât El îmi îngăduie. Nu putem trăi fără rugăciune. Acest spital este mai degrabă o prelungire a Mănăstirii Pasărea, din apropiere, a doua mea casă, cu care avem o legătură specială. Mai ales cu maica stareță Mihaela. La 12 ani am avut dorința arzătoare de a ajunge acolo. Și am ajuns. Nu am spus niciodată până acum, dar atunci mi-am dorit să rămân în mănăstire! O maică m-a sfătuit însă să mă întorc acasă, să-mi termin școala și, dacă Dumnezeu va rândui, voi ajunge și călugăriță. Dar, după cum vedeți, El a gândit în felul Lui. De atunci merg chiar și de câteva ori pe zi la Pasărea, ajut cum pot, îi duc și pe pacienți acolo. Chiar și terenul pe care l-am ales pentru spital are legătură cu mănăstirea. Am căutat un loc care să poarte un semn în acest sens. Așa am descoperit troița din capătul străzii și indicatorul către sfântul așezământ, pe care îl consider casa mea. La noi acasă ajung mai rar. Dorm cel mai mult în spital, iar mănăstirea este la doar patru minute de aici”, ne mărturisește Alina.

Îngerul păzitor

La un moment dat o tăcere adâncă s-a așezat între noi. Ca o Sâmbătă Mare. Cred că în clipa aceea Alina se ruga cu inima. Apoi, a început să-mi vorbească despre lăsarea în voia lui Dumnezeu când se începe recuperarea pacienților, despre angajații care nu trebuie să vadă un bolnav în pat, ci pe Maica Domnului și pe Mântuitorul, despre dăruirea în totalitate suferinței, despre faptele bune, singurele pe care le luăm cu noi în veșnicie, despre binecuvântata ei trecere prin suferință, despre stopul cardiovascular îndurat în 2020, din care și-a revenit, despre crucea pe care o primim la naștere, pe care trebuie să o purtăm cu smerenie și dragoste indiferent de încercări, și despre multe altele care au făcut-o să înțeleagă mai bine pacientul. „Eu am trecut prin necazuri, ca să pot fi lângă ei. Mi-am dedicat viața oamenilor și mai puțin familiei. E o durere a mea că nu ajung acasă să o văd pe mama mai des. Dar nu-mi pot lăsa pacienții, cărora le citesc psalmi. Avem aici un tânăr care merge acum în cârje. A fost adus pe targă în urmă cu mai bine de un an. L-am dus în căruț la Pasărea. Aici a învățat să se roage, să meargă din nou, dar mai ales să redevină om. Ca el mulți alții: tineri, copii care nu mai aveau nici o șansă și care au plecat de la noi pe picioare. Îmi amintesc de o fetiță foarte dragă sufletului meu care mi-a spus: «Stau de doi ani imobilizată în pat, și când o muscă intră în cameră mă bucur că nu sunt singură!» După două luni petrecute la noi a plecat pe picioare, a terminat facultatea, iar acum ne-a trimis un mesaj anunțându-ne că se căsătorește. Îi numesc pe toți «copiii mei» și mă gândesc cu drag la fiecare. În 2019 mi-a trimis un pacient un tablou pictat de el cu următorul text: «Pentru Alina, cu adâncă prețuire și recunoștință, pentru grija deosebită pe care a avut-o față de mine în cele mai dificile momente din viața mea. Cu admirație profundă pentru tot ceea ce face pentru pacienții din minunatul Sfântul Sava. Alina, spiritul tău gentil și sensibil îi face pe toți să simtă că îngerul păzitor îi veghează mereu. Bunul Dumnezeu să te binecuvânteze și să-ți îndrepte pașii spre calea cea bună. Să-ți dea sănătate și putere să duci la bun sfârșit nobila misiune. Cu dragoste, din partea...»”.

Altcineva o numește „îngerul păzitor” al acestei „fabrici de minuni”. Iar pacienți precum Ileana, paralizată în urma unei căzături; Andreea, născută cu un handicap la picioare; Magdalena Carmen, cu o malformație congenitală din cauza căreia nu poate să meargă, sau Sava Duminică, kinetoterapeut, pe care i-am întâlnit și cu care am discutat în sala de recuperare, vorbesc la unison cu speranță despre vindecare. Despre mișcare. Despre Dumnezeu și rolul credinței în acest proces. Despre calitatea umană, devotamentul și dragostea față de ei a managerului și a specialiștilor care îi tratează. „Aici încercăm să facem ca totul să se poată. Avem și o secție de paliație, foarte grea. Dar chiar și acolo trecerea «dincolo» se face zâmbind. Ne asigurăm prin partea medicală că nu există durere, apoi povestim foarte multe, și ne imaginăm cum ne va întâmpina Bunul Dumnezeu cu brațele deschise, întocmai mamei care naște în durere pruncul ce plânge, purtat în pântece nouă luni, liniștindu-l de îndată ce-l ia în brațe”, ne mai spune Alina. 

Icoane și moaște

Din marea dragoste pentru Dumnezeu, Alina a umplut spitalul cu icoane și bisericuța din curte, adusă cu doi ani în urmă din Grecia, care are hramurile „Sfântul Sava cel Sfințit” și „Sfântul Nectarie”, cu moaște. „Când am ajuns la Peștera Sfântului Sava cel Sfințit, trăirea și rugăciunea acolo au fost atât de puternice, încât ceva tainic și puternic m-a legat de acest sfânt. Îi simt căldura permanent. Noi nu plecăm în concedii, ci numai în pelerinaje. Mergem la sfinți și ei ne ajută. Nici o perfuzie nu o punem fără să rostim Rugăciunea inimii. Am primit sfinte relicve din diverse mănăstiri din Grecia. Avem moaștele Sfântului Sava cel Sfințit, Sfântului Nectarie de la Eghina, Sfântului Arsenie Capadocianul, am primit din Israel Psaltirea Sfântului Luca al Crimeei, de la o nepoată a acestuia, care are 104 ani! În vară ne-a cercetat chiar Sfântul Dimitrie cel Nou! Iar anul trecut am fost vizitați de delegația din Sfântul Munte ­Athos, care a adus la Mănăstirea Pantocrator din Episcopia Alexandriei și Teleormanului cinstitele Daruri ale magilor primite de Pruncul Iisus. După un an, am mers la Uranopoli, unde a coborât un părinte de la Mănăstirea «Sfântul Pavel», care ne-a dăruit copii ale Darurilor, ținute 40 de zile pe Darurile originale. Așa că acum le avem noi aici și Mănăstirea Pasărea. Prima pacientă pe care am îngrijit-o când aveam nouă ani mi-a dăruit o iconiță pe care de atunci o port permanent la mine. Cum aleg să ajungă sfinții la noi nu vom ști niciodată. Sunt lucruri pe care doar Dumnezeu le cunoaște, și ne bucurăm și noi, și pacienții pentru ele. Capela este deservită de către părintele Andrei, un preot de caritate rânduit de Arhiepiscopia Bucu­reștilor, dar și prin slujirea părintelui Ioachim de la Mănăstirea Pasărea. Iar cu prilejul târnosirii sfântului lăcaș acum un an de către Preasfințitul Părinte Timotei Prahoveanul, Episcop-vicar al Arhi­episcopiei Bucureștilor, eu am primit din partea Întâistătătorului Bisericii noastre Ordinul «Crucea Maria Brâncoveanu», iar soțul meu, Gheorghe Adrian Uritescu, Ordinul «Sanctus Stephanus Magnus» pentru mireni. Anul acesta am fost onorați din nou de către Preafericirea Sa, care ne-a acordat Diploma omagială a Anului pastorației și îngrijirii bolnavilor, cu medalie. Am două fete, Beatrice-Andreea și Alisia-Maria, ambele studente la Medicină, care au multă dragoste pentru bolnavi. Atunci când voi pleca din lumea asta voi lăsa la rândul meu doi oameni care iubesc oamenii. Pentru mine Dumnezeu este înainte de toate, și este Totul!”, ne mai spune Alina.

Înainte de plecare, ne-am întâlnit cu părintele Emil Nedelea Cărămizaru, parohul Bisericii voievodale „Sfântul Gheorghe”-Nou din București, care are o legătură sufletească deosebită cu cei care conduc renumitul spital și cu specialiștii care desfășoară aici această lucrare atât de importantă pentru societate și Biserică: „Dacă ne-am pune o singură secundă în locul lor, le-am înțelege și starea, și minunata slujire. Eu zic așa: pentru cel care are credință, imposibilul devine posibil. Pentru cel care nu are credință, și posibilul devine imposibil. Iar cei doi, Alina și Adrian, au credință. Acesta este lucrul fundamental pe care dânșii se bazează în lucrarea pe care o desfășoară aici cu multă dăruire. Iar ca să fie dăruire trebuie să fie dragoste. Și ca să fie dragoste, trebuie să existe cele două aripi ale ei: speranța că se poate și credința. Mulțumim Bunului Dumnezeu că avem asemenea oameni în interiorul Bisericii noastre. Ei slujesc după porunca Mântuitorului Hristos, care Se înfă­țișează în fiecare bolnav, cu atât mai mult în cei care sunt încercați greu, cum sunt cei de aici. Cineva drag sufletului meu, care a trecut printr-o situație foarte dificilă din punct de vedere medical, este internat în acest spital. Era ca un paralitic, cum se spune în Sfânta Evanghelie. Aici, într-o perioadă relativ scurtă, s-a petrecut o adevărată minune. Dacă la început nu se putea mișca, acum a început să facă pași, să meargă. Imposibilul a devenit posibil! Nu am cuvinte să le mulțumesc. Noi, cei din Parohia «Sfântul Gheorghe»-Nou, avem un fel de protocol de colaborare duhovnicească cu această unitate spitalicească creștină, rugându-ne împreună, făcând ceea ce putem pentru a pune și noi o picătură de speranță, de lumină, în inima bolnavilor de aici, pe care dânșii îi îngrijesc și pentru care au primit binecuvântare de la Dumnezeu și de la Biserică prin Părintele Patriarh Daniel, care întotdeauna are în purtarea sa de grijă părintească lucrarea social-filantropică a Bisericii în întreaga Patriarhie Română”.

După ce am stat de vorbă cu pacienți internați acolo, am ales să scriu despre Adevărul Alinei, pentru care suferința a pregătit-o să-L mărturisească. Și despre ea, care a ales să se facă ucenica inimii sale, în care sălășluiește Mântuitorul și-n fața Căruia îngenunchează, clipă de clipă, rugându-L să-i aibă în pază pe fiecare aproape al său.