Bătrânii...

Într-un articol publicat într-un număr de săptămâna trecută a „Ziarului Lumina“, semnat de Lucian Apopei, autorul comentează, folosind şi exegeze de prestigiu, utilizarea cuvântului bătrân în versetul 11, capitolul 18, din Cartea Facerii. După menţionarea faptului că acest termen apare prima dată, în Sfânta Scriptură, cu referire la vârsta patriarhului Avraam, în discuţie se insistă asupra valorii termenului, proiectat însă asupra conceptului de „înţelepciune“. Se impune însă şi o precizare tehnică: trebuie să ţinem seama că bătrân, în acest context, apare în traducerile româneşti ale Facerii.

Rezumăm naraţiunea din Biblie. După ce Dumnezeu îi aduce la cunoştinţă lui Avraam că Saara, soţia sa, va „zămisli fecior“, apare comentariul următor, pe care îl reproducem după textul Bibliei de la Bucureşti (1688): „Şi Avraam şi Saara, prea bătrâni, îndelungaţi de zile; şi părăsiră la Saara a se face cele ce au pre sine fămeile“; iată şi transpunerea textului într-o versiune modernă: „Avraam şi Sarra însă erau bătrâni, înaintaţi în vârstă, şi Sarra nu mai era în stare să zămislească“. Aşadar, dată fiind referirea la incredibila posibilitate, după regulile obişnuite ale trupului, de a procrea, caracterizarea celor doi ca bătrâni are în vedere vârsta înaintată a acestora, mai ales că termenul este explicat şi prin sintagma „îndelungaţi de zile / înaintaţi în vârstă“, aşa cum se prezintă lucrurile şi în original, de exemplu în Vulgata: „erant autem ambo senes provectaeque aetatis“; prezentăm şi traducerea textului în franceză: „Abraham et Sara étaient vieux, avancés en âge“. Trecând peste aceste precizări, este dincolo de orice îndoială că, în cele mai multe limbi, termenul numind vârsta înaintată este asociat cu noţiunea de „înţelepciune“, fapt invocat ca atare şi de Lucian Apopei, citând din Origen: „Termenul «bătrân» sau «senior» nu se referă numai la cei înaintaţi în vârstă, ci se dă mai ales pentru aprecierea maturităţii de judecată şi de seriozitate a vieţii“. Astfel, de fapt, trebuie să admitem că, într-adevăr, utilizând termenul bătrâni, traducătorii de la noi au ţinut seama şi de această conotaţie, pozitivă, a cuvântului; altfel, ar fi putut folosi, de exemplu, adjectivul vechi, prezent, chiar cu valoarea de „bătrân“, cu privire la oameni, de exemplu la Dosoftei, păstrată şi în vorbirea populară („om vechi“; „sunt vechi de 80 de ani“ - după Dicţionarul Academiei). Dar, din familia de cuvinte a adjectivului, participiul verbului corespunzător, învechit, are conotaţii depreciative, însemnând şi „răsuflat, depăşit“. Prin contrast, termenul bătrân apare frecvent în contexte de creditare; nu numai că, de regulă, în vechile acte de judecată şi de întărire a proprietăţilor, se invocă în mod curent mărturia „oamenilor buni şi bătrâni“, dar a existat chiar o adevărată instituţie tradiţională, sfatul bătrânilor, a cărei amintire este recuperată astăzi în comunităţi rurale (există şi o reprezentare statuară contemporană, a sculptorului Vida Gheza, pe care o reproducem alăturat). Sfatul bătrânilor ţine de etnologia juridică, fiind, aşadar, un organ de judecată obştească, după „obiceiul pământului“, în atribuţiile căruia intrau, printre altele, apărarea drepturilor colectivităţii, ca şi judecarea litigiilor dintre consăteni. Nici nu este vorba de o mentalitate locală, autohtonă, ci de un mental colectiv, universal; chiar în Biblie există trimiteri la acest obicei; se relatează că, adesea, regii, pentru a lua o hotărâre, apelează la sfatul celor în vârstă, ca la nişte oameni înţelepţi şi cunoscători ai tradiţiei. Iar, în limba română, cuvântul bătrân păstrează ceva din prestigiul etimonului, lat. veteranus, termen prin care, şi în Dacia Romană, era numit soldatul cu serviciul militar încheiat, împroprietărit, o categorie privilegiată în colonii, ce a contribuit esenţial la romanizare. Putem încheia discuţia asupra valorii noţiunii, răsfrântă asupra cuvântului, amintindu-ne zicătoarea „Cine n-are bătrâni să-şi cumpere!“.