Biblia-verset cu verset: Încetarea potopului

Facerea 8, 2: „Atunci s-au încuiat izvoarele adâncului şi jgheaburile cerului şi a încetat ploaia din cer.“

Verseul de mai sus continuă ideea precedentului, care ne anunţa că „şi-a adus aminte Dumnezeu de Noe“ şi că potopul a încetat. „S-a îndurat Dumnezeu, vrea să spună Scriptura, de dreptul care era în corabie; S-a milostivit Dumnezeu de cel care era atât de strâmtorat, atât de neputincios, de cel ce nu ştia până unde vor merge suferinţele lui. (...) Eu mă mir cum de n-a murit Noe de tristeţe, gândindu-se la pieirea întregului neam omenesc, la singurătatea sa şi la groaznica viaţă dusă în corabie. Dar pricina tuturor bunătăţilor avute de Noe a fost credinţa lui în Dumnezeu. Ea l-a întărit ca să îndure cu bărbăţie totul. Hrănit de nădejde, nu simţea necazurile“, spune Sfântul Ioan Gură de Aur. Aflăm din fragmentul scripturistic de mai sus despre sursele de apă care au dezlănţuit potopul. Astfel, apa crescuse în primul rând din cauza ploilor torenţiale care au căzut din cer pe pământ şi care apoi au declanşat izbucnirea izvoarelor adâncului. Ei bine, acestea s-au închis acum, într-un moment de acalmie, după ce „s-a stins toată fiinţa care se afla pe faţa a tot pământul, de la om până la dobitoc, şi până la târâtoare, şi până la păsările cerului“ (Facerea 7, 23), afară de Noe şi membrii ambarcaţiunii. „Vezi că pe toate ni le spune Scriptura ca şi cum ar vorbi un om. Aproape că ne spune că Dumnezeu a hotărât şi apele au rămas iarăşi în locaşurile lor; n-a mai fost revărsare de ape şi apa, încetul cu încetul, a scăzut“, rezumă Sfântul Ioan Gură de Aur.