Biblia - verset cu verset: Motivul pentru care omul este cineva şi nu ceva

Facerea 1, 28:

„Şi Dumnezeu i-a binecuvântat, zicând: «Creşteţi şi vă înmulţiţi şi umpleţi pământul şi-l supuneţi; şi stăpâniţi peste peştii mării, peste păsările cerului, peste toate animalele, peste toate vietăţile ce se mişcă pe pământ şi peste tot pământul!»“ Prin atenţia deosebită pe care Dumnezeu i-a acordat-o, omul se cere a fi o fiinţă de o valoare inestimabilă. Ceea ce deosebeşte şi totodată înalţă pe om faţă de celelalte creaturi este sufletul său pe care i l-a dat Dumnezeu. Părintele Dumitru Stăniloae spunea că, „datorită sufletului care-l penetrează, trupul nostru nu e numai o alcătuire materială“. De aceea, despre om se poate spune că este cineva, nu ceva, datorită conştiinţei de sine şi a capacităţii de reacţie conştientă şi liberă, direct legate de sufletul său. Întocmai de aceea, la fiecare dintre oameni există o armonie între trup şi suflet, sau, cum spunea Sfântul Maxim Mărturisitorul, „la noi, sufletul are puterile naturale ale trupului corespunzătoare lucrărilor (energiilor) sale, trupul fiind capabil prin fire (de ele), prin faptul că vine deodată cu sufletul, la existenţă.“ Inferioritatea trupului fără suflet şi diferenţierea dintre trup şi suflet, care se face o dată cu trecerea omului prin viaţă, este foarte frumos explicată de către Sfântul Ioan Gură de Aur, care spunea că „trupul se face mai slab, dar sufletul, tot mai puternic şi mai viguros, şi aproape că prinde aripi.“ Revenind, spunem că numai prin suflet omul se poate manifesta ca fiind cineva conştient şi unic şi cu voinţa de a fi şi de a se desăvârşi continuu şi veşnic, după îndemnul Mântuitorului: „Fiţi, dar, voi desăvârşiţi, precum Tatăl vostru Cel ceresc desăvârşit este“ (Matei 5, 48). Substratul spiritual deosebit de materie, adică sufletul omului, nu-l putem defini în esenţa lui, ci îl putem doar descrie în manifestările lui, ca fapt esenţial care face pe om un subiect conştient şi voluntar, unic şi de neînlocuit. În acest sens, de o mare importanţă este lucrarea mântuitoare pe care fiecare om o desfăşoară. Astfel, Diadoh al Foticeii spunea că: „La început, harul îşi ascunde prezenţa sa în cei botezaţi, aşteptând hotărârea sufletului, ca, atunci când omul se va întoarce cu tărie spre Domnul, să-şi arate printr-o negrăită simţire prezenţa sa în inimă... Deci, dacă omul va începe să sporească în păzirea poruncilor şi să roage neîncetat pe Domnul Iisus, focul sfântului har se va revărsa şi peste simţurile mai dinafară ale inimii, arzând cu totul neghina păcatului.“. Făcând astfel o legătură între versetul de mai sus şi cele afirmate până acum, rezultă evident supremaţia omului faţă de celelalte creaturi de pe pământ care omului i-au fost date să le stăpânească. O dată cu ele, însă, Sfântul Clement Alexandrinul vede şi o stăpânire „nu numai a fiarelor din afară, ci şi a patimilor sălbatice care sunt în noi“. Oricum, Dumnezeu cere omului să stăpânească tot pământul, pentru ca elementele acestuia din urmă să nu redevină stihii pustiitoare, şi arată că spiritul trebuie să domine materia.