Biblia - verset cu verset: Ziua în care Dumnezeu a unit creaţia cu Sine

Facerea 2, 3:

„Şi a binecuvântat Dumnezeu ziua a şaptea şi a sfinţit-o, pentru că într-însa S-a odihnit de toate lucrurile Sale, pe care le-a făcut şi le-a pus în rânduială.“ Acest „(le-) a făcut“ se traduce prin grecescul arho (# a face (ceva) primul“, „a face (ceva) pentru prima oară“; a începe“; prin extensie: „a crea“ (ca act pur, fără o altă determinare). De aceea, în locul acestui „a făcut“ sau „a creat“ - care presupune o creaţie elaborată, uneori în trepte, potrivit unui plan - a fost folosit „a izvodit“ (vezi Sfânta Scriptură apărută în anul 2001, cu binecuvântarea fericitului întru pomenire PF Părinte Patriarh Teoctist, redactată şi adnotată de Înaltpreasfinţitul Bartlomeu Valeriu Anania). Ultima propoziţie are o funcţie apoziţională, ea explicând cum a făcut Dumnezeu lumea: creând-o din nimic, de vreme ce „a face“ (a crea efectiv) devine simultan cu „a izvodi“ (a crea în imaginaţie modelul arhetipal). Prin această nuanţă, textul de faţă îl anticipează pe cel din 2 Macabei 7, 28: „Rogu-te, fiule, ca, la cer şi la pământ căutând şi văzând toate cele ce sunt într-însele, să cunoşti că din ce n-au fost le-a făcut pe ele Dumnezeu şi pe neamul omenesc aşijderea l-a făcut“. Binecuvântarea pe care Dumnezeu o dă zilei a şaptea este a treia în Sfânta Scriptură, istoric vorbind, după cea dată primelor fiinţe vii create, înzestrate cu simţire, şi cea dată omului. De remarcat că această a şaptea zi nu are seară, după formula „şi a fost seară şi a fost dimineaţă: ziua a ...“. Plecând de la acest fapt, Sfinţii Părinţi au menţionat că odihna lui Dumnezeu continuă, fără ca el să ne fi abandonat, adică „Dumnezeu a poruncit să se păstreze fără schimbare, în toată vremea (n. r. de unde lipsa formulei „şi a fost seară“), ordinea pe care a pus-o în cele pe care le-a făcut şi fiecare dintre făpturi să se odihnească, să pună capăt adică vechii lor neorânduieli“ (Clement Alexandrinul). Duminica, ziua odihnei, nu a trândăvirii Acest verset este în legătură cu porunca a IV-a din Decalog, unde se menţionează că „ziua a şaptea este odihna Domnului Dumnezeului tău“. „Adu-ţi aminte de ziua odihnei, ca să sfinţeşti...“, din porunca amintită, are în vedere modul în care omul trebuie să folosească timpul pentru împlinirea vocaţiei sale. Timpul, în Sfânta Scriptură, nu mai este doar o categorie filosofică, ci o realitate ce ţine de existenţa creată şi de comuniunea sa cu Dumnezeu. De aceea, timpul are şi o dimensiune liturgică. În contextul acestei porunci, ea se exprimă prin cuvintele: „Adu-ţi aminte“. Dintre toate fiinţele sensibile, doar unul este cel care-şi aducea aminte şi este invitat să-şi aducă aminte de „ziua odihnei Domnului“. În această zi, lucrarea sa umană trebuie să înceteze, dar nu pentru a „trândăvi“, ci pentru a se „odihni“ în Dumnezeu, aşa cum Dumnezeu, în ziua a şaptea a Facerii, s-a odihnit în sufletul omului şi a „binecuvântat“ şi a „sfinţit“ ziua a şaptea, adică a unit întreaga creaţie cu Sine.