Biruința eternă a binelui
Când eram copii, filmele, cărțile, însăși viața ne arătau adesea biruința binelui în față răului. Era atât un mijloc pedagogic necesar pentru creșterea noastră, cât și o realitate pe care încă aveai ocazia să o întâlnești fățiș. Pe această biruire eternă a binelui în fața răului s-a clădit întreaga Scriptură, întreaga Biserică, întreaga viață creștină. Și pe această bază neclătinată va rămâne lumea chiar și atunci când răul va tinde să acapareze din ce în ce mai mult atenția.
Sfântul Nicolae Velimirovici consideră că primul act al Mântuitorului în misiunea Sa de propovăduire a constat în biruirea celui viclean. „Izgonirea diavolilor din oameni și din locuințele acestora a fost temeiul cel dintâi al Mântuitorului lumii. «Ce împreunare are lumina cu întunericul? Sau ce unire are Hristos cu Veliar?» (2 Corinteni 6, 14-15). Nimic nu ajută, nici știința, nici cultura, dacă diavolii sunt lăsați în pace să facă ce vor. Precum nimic nu ajută a uda și a îngriji pomii dacă sunt lăsate omizile a-i mânca și a-i usca. De aceea cea dintâi luptă a lui Hristos după botezul în Iordan a fost cu satana. Mai înainte de a Se arăta oamenilor, El S-a arătat arhipotrivnicului Său” (Sf. Nicolae Velimirovici, Prin dragostea Ta și noi iubim. 500 de cugetări despre credință, nădejde și dragoste, trad. de Ionuț și Sladjana Gurgu, București, Ed. Predania, 2021, p. 130). Adesea, Îl regăsim pe Hristos alungând demonii din oameni sau mustrându-i direct pe îngerii căzuți pentru nenumăratele lor fărădelegi și răutăți. Merită reținut acest aspect semnalat de Sfântul Nicolae Velimirovici: Mântuitorul Hristos izgonește puterea răului încă din primele momente ale misiunii Sale pe acest pământ.
De multe ori stăruim în a ne întreba: pentru ce ajung oamenii să facă răul? Răspunsul este cu adevărat înfricoșător: pentru că ajung să-l iubească mai mult decât iubesc binele. Această „demonizare” a omului nu are loc brusc, ci întotdeauna treptat. Prin fiecare gând, prin fiecare acțiune, prin fiecare cuvânt rostit, omul se apropie mai mult de bine sau se îndepărtează de acesta. În timp, pe măsură ce ne maturizăm, ajungem să ne creăm obiceiuri. Unele sunt bune, dar altele sunt rele. Iar pentru cei care au dobândit multe obiceiuri rele, care au acumulat multe răutăți în trecutul lor, prezentul curge adesea într-o direcție greșită. Poate că, uneori, este nevoie doar de pocăința pe care omul păcătos încă nu a cunoscut-o pentru a întoarce viața petrecută în rău într-o existență închinată binelui. Este nevoie de asemenea de smerenie și fapte vrednice de înnoire. Dar când alegerea se cimentează în zona răului, omul își închide pe rând toate ușile către realizarea binelui și ajunge prizonier al celui rău. Tâlcuind momentul Judecății finale a omenirii, Sfântul Nicolae Velimirovici vorbește despre cei care au ales răul în detrimentul binelui, descriindu-i astfel: „Păcătoșii au fost întunecați la minte, împietriți la inimă și răuvoitori față de frații lor flămânzi, însetați, goi, bolnavi și închiși. Ei nu au înțeles, cu mintea lor greoaie, că Hristos îi cheamă la milă prin acești frați ai lor sărmani și în suferință. Inima lor de piatră nu s-a îmblânzit de lacrimile altora. Pilda lui Hristos și a sfinților nu le-a întors răuvoitoarele suflete spre dorirea și săvârșirea binelui. Și așa, fiind fără milă față de Hristos cel din fratele lor, au fost fără milă către Hristos din ei înșiși. Au stins cu dinadinsul într-înșii orice gând bun, de cum încolțea; de cum răsărea un simțământ cald în inimă îl smulgeau din rădăcină, ca să fie loc destul pentru gânduri necurate și pentru hulă; au scos simțămintele înalte și au pus în loc nemilostivire, pofte, iubire de sine; și-au înăbușit orice pornire spre bine - după poruncile lui Dumnezeu - și au pus în loc setea de a face rău semenilor și păcatul, ca să mânie pe Dumnezeu. Astfel pe fratele mai mic al lui Hristos din ei - adică pe omul drept din ei - l-au răstignit, l-au ucis și l-au îngropat; iar întunecatul Goliat dintr-înșii, omul cel nedrept pe care l-au hrănit și l-au răsfățat, sau diavolul însuși, a rămas învingător pe câmpul de luptă” (Sf. Nicolae Velimirovici, Predici, trad. de Anca Sărbulescu, București, Ed. Ileana, s.a., pp. 126-127).