Biserica albă de deasupra Prutului

Drumul spre marginile de țară, cum este și cel de pe Valea Prutului, îți dă aproape de fiecare dată sentimentul că atingi mirajul orizontului. Capătul lumii pe care o cunoști, limitată de propria închipuire, pare că se așterne acolo, dinaintea ta. Iar Prutul, hotar șerpuind și neastâmpărat, te obligă să-ți imaginezi cum e lumea de dincolo de cursul pe care-l trasează. Pe tot lungul văii sale, de la Iași până la Rădăuți-Prut, râul e ca iluzie. Te însoțește, din spatele sălciilor ce-l străjuiesc, apoi dispare ca și cum n-ar fi fost, urmându-și drumul prin meandrele șesurilor largi. La Rădăuți se apropie de sat și poposește acolo, slab și lipsit de vlagă în verile secetoase, nervos și năvalnic în anotimpurile mustind de ploi. Ba se întâmplă chiar să reverse, inundând tot ce întâlnește în cale. Cei de la Rădăuți-Prut îi știu toanele. În 2008, jumătate de sat a dispărut pentru totdeauna în apele lui. A înmuiat case și acareturi, până le-a făcut mâl, apoi a pus stăpânire și pe șoseaua națională. A fost cea mai mare inundație pe care satul a cunoscut-o în istoria lui recentă. Azi, deși au trecut 15 ani, iar trauma și-a mai rotunjit colțurile, amintirile încă au putere de sfredel. 

Urmele viiturii mai sunt vizibile - pereți rămași în picioare, firave schelete ale unor existențe dispărute, locuri pustii, înghițite de vegetație, case prin care Prutul a trecut ca zerul printr-o strecurătoare, dar care se încăpă­țânează să nu se dărâme, martori solitari ai viețuirii. Vatra veche a Rădăuților e un fel de Pompei, un loc abandonat definitiv. Natura va șterge, încet, toate urmele, timpul va nivela amintirile. „Aici e casă abandonată, aici nu mai stă nimeni, aici a stat dascălul de la biserică, dar tot pustie e casa. Acolo a fost inundat până sus. Aici e casa cu pitici. Noi așa îi spunem, fiindcă aveau în grădină multe statuete de pitici. Era o gospodărie frumoasă”, îmi explică părintele Costel Rumega, parohul de la Rădăuți-Prut, în vreme ce recreăm, din mersul mașinii, drumul satului de dinainte de inundație. Mă apropii de gard să observ mai de-aproape. În grădina de odinioară a crescut o pădure în toată regula. Pereții sunt încă drepți, acoperișul li s-a așezat la picioare. Din camerele de altădată se înalță arbori tineri. Viața de după viață.

Din casele distruse de ape, oamenii și-au luat bocceluța cu ce-au mai putut salva și s-au mutat aproape de islaz, pe o uliță strâmtă, unde primăria le-a construit case identice. „Pipera, așa am botezat-o, făcând haz de necaz”, spune părintele. E paroh aici din 2004. Era, pe atunci, tânăr preot, slujise puțin în alte două sate și Rădăuții au însemnat, într-un fel, întoarcerea acasă. Miorcanii natali erau la doar câțiva kilometri, părinții la fel. Cunoștea oamenii, felul lor de a fi, lumea asta în care Prutul poate fi și binecuvântare, și blestem. Și n-au trecut decât patru ani până când, în 2008, i-a înțeles forța nimicitoare. „Era într-o noapte de sâmbătă spre duminică. Atunci apele Prutului au crescut, au venit pe albia pârâului Rădăuți, care în mod obișnuit e secat, a intrat în sat și mai întâi s-a revărsat pe canalul de scurgere, apoi a urcat atât de sus că nu se vedea gardul deloc. Pe șoseaua națională nici nu s-a mai putut circula, pentru că apa a ajuns la trei metri înălțime. Prutul a crescut atunci de la cota de atenție (cota 0) la 12-13 metri înălțime.”

Înaintăm încet, să-mi poată povesti. „120 de case din vatra satului au fost afectate. Oamenii erau în vârstă, când s-a întâmplat nenorocirea, satul era îmbătrânit. A fost greu să o ia de la capăt. Ca dovadă că și multe dintre căsuțele astea în care s-au mutat au rămas pustii. Unii au murit, alții s-au mutat la copii, în alte părți”. La capătul uliței, chiar în buza imașului, o ima­gine în care încape toată emoția acestei povești. Patru statuete de pitici, de pe care nici o ploaie n-a putut spăla mâlul Prutului, stau de strajă lângă un gard. Sunt piticii care altădată înveseleau grădina din casa de la șosea. Doar ei au mai rămas din acel univers, iar la strămutare, stăpânii casei i-au adus aici. În vale, pe terasa de deasupra Prutului, au rămas numai câțiva curajoși, care și-au putut reface locuințele. Și biserica satului, care, printr-o minune, a fost cruțată de ape. E centrul acestei mici lumi, îmbătrânite și dispărânde.

Sfântul Nicolae, ocrotitorul locului

Îndărătul unor porți în care intri cu ușu­rință de la șoseaua națională și al zidului de incintă ce încorporează casa de prăznuire, o cărărușă urcă ușurel spre dâmbocul pe care e construită, de prin secolul al XVIII-lea, capela boierilor Pillat, azi biserică a satului. Soarele blând al acestei toamne a țintuit clorofila pe ramuri, așa că totul în jur arată ca în plină vară. Doar mica livadă de meri începe să-și arunce câte o frunză, ca pe o haină de care nu mai are trebuință. Pomii, piperniciți, poartă și ei amintirea grozavului moment al inundațiilor din 2008. Liniștea e netulburată, iar silueta albă a lăcașului sporește calmul locului.

Bisericuța arată întocmai ca la începuturi, îngrijită cu blândețe și cu atenție. Doar pe ici, pe colo lucruri moderne, necesare slujirii de azi. Înăuntru, mormântul fostului proprietar al moșiei, Nicolae Pillat. Două picturi mari, reprezentându-i pe Sfântul Nicolae și pe Sfânta Agripina, în semn de cinstire a soților Pillat, stăruie și azi pe pereți, martore ale momentului zidirii. În apropiere, la câțiva metri, odinioară se afla conacul boieresc. Azi ruinele nu se mai văd, dar, periodic, la vreo lucrare mai importantă, ies la suprafață bucăți de piatră din fostele ziduri. Pe sub pământ, un tunel cu gura încă vizibilă făcea, probabil, legătura cu locuința boierilor.

Lăcașul a fost construit după moartea proprietarilor moșiei, Nicolae și Agripina Pillat (bunicii scriitorului Ion Pillat), de cei doi fii, Ioan și Gheorghe, la 1870. Simplă, modestă, îngrijită de săteni, bisericuța a trecut cu bine peste încercările timpului. A fost așezată sub ocrotirea Sfântului Ierarh Nicolae, nu doar pentru a prețui memoria lui Nicolae Pillat, ci și pentru că hramul vechii biserici a locului, cea care încă mai poate fi văzută și astăzi pe locul numit „La Bâtcă”, avea același ocrotitor. Astăzi, biserica mai are un hram, prăznuit la 8 septembrie, de sărbătoarea Nașterii Maicii Domnului. „Ne-am străduit s-o păstrăm cât mai aproape de forma ei originală, deși nu este monument istoric. E construită în stil occidental, în formă de cruce, cu arcade boltite la interior”, spune părintele.

Comunitatea e împuținată. Pensionarii sunt, după cum apreciază parohul, cei care întrețin, de fapt, mica economie a locului. „Ei trăiesc din pensie, iar cei care lucrează cu ziua se duc tot la pensionari, să-i ajute. În 2004, erau 350 de familii. Acum au mai rămas doar vreo 170, dar nu de familii, ci de case locuite. Jumătate sunt persoane singure. 60-70% dintre cei din parohie au peste 60 de ani. Avem câte două botezuri pe an, vreo patru ani n-am avut nici o cununie.”

Bătrânii sunt legați de biserică, dar hramurile de odinioară, cu lăcașul plin și cu musafiri pe la fiecare casă, au rămas doar o amintire. Inundațiile din 2008 au perturbat și această rânduială a sărbătorii. „Înainte, veneau mulți oaspeți, cu căruțele, câte 10-15. La fiecare casă existau cuptoare pentru pâine, pentru sarmale, bucătării de vară, care la noi se numeau focărițe. Când au venit apele, le-au distrus și oamenii nu și-au mai făcut în locurile în care s-au strămutat. Și nu mai are cine, generația tânără a dispărut de la noi. Nici pescari nu mai sunt, că aici noi, fiind pe malul Prutului, aveam o adevărată tradiție. Se schimbă lumea”, crede părintele Rumega.

Azi comună, odinioară târg

Vechea vatră a Rădăuților a fost pe locul numit „La Bâtcă”, fiind atestată încă din secolul al XV-lea. Mai târziu, logofătul Costache Sturza a obținut hrisov pentru ca așezarea să fie recunoscută drept târg. Așa s-a dezvoltat, fiind recunoscută ca un punct de schimb de mărfuri, punte de legătură cu zona Hotinului. Drumul național ce azi străbate localitatea, ținând Valea Prutului, era numit în trecut „Calea Hotinului”, „Calea pribegiei” sau „Șleahul Ștefăneștilor”, pentru că domnitorii se retrăgeau spre Hotin pentru a scăpa de urmăritori. 

„În centrul târgului, se află strada principală, cu dughene pe o lăture și alta a șoselei, locuite de români și ebrei. Mahalalele ocupate numai de creștini au livezi și grădini. Pe lângă reșe­dința primăriei, se mai află sediul unei companii de dorobanți, cu o cazarmă, biuroul vamal al trecătoarei la Lipcani în Basarabia; trecerea se face pe un pod umblător. Biuroul telegrafic poștal, foastă reședința de subprefectură”, descria locul, la 1935, iconomul Constantin Ciocoiu, în „Monografia bisericilor parohiale și filiale din județul Dorohoiu”.

La Rădăuți se confirmă zicala „Dar din dar se face rai”

Inundațiile n-au fost, însă, singurul moment dramatic prin care a trecut preotul Costel Rumega, alături de comunitatea pe care o păsto­rește. În februarie 2022, când Rusia a invadat Ucraina, Rădăuții s-au transformat dintr-un punct neînsemnat de trecere a frontierei spre și dinspre Republica Moldova, într-un loc al mângâierii și al speranței pentru multe dintre mamele ucrainene, care, alături de copiii lor, au fugit din calea războiului. „Știam ce înseamnă să-ți iei două-trei lucruri într-o punguță și să pleci. La un moment dat nici nu mai număram oamenii care veneau, ci de câte ciorbe calde am nevoie”, își amintește părintele Costel Rumega.

Atunci l-am și întâlnit pentru prima dată - într-o zi cu zloată și cu ger mușcător, stând în intersecția din sat, cu reverenda plină de noroi, așteptându-i pe cei care treceau granița cu un ceai fierbinte, cu ceva cald de mâncare, cu strictul necesar pentru copii, cu o vorbă bună. Greutățile prin care oamenii locului trecuseră în 2008 i-au făcut să înțeleagă mai bine decât oricine ce înseamnă durerea de a pierde totul și de a o lua, din nou, de la capăt. Și, din puținul lor, ca în pilda luminoasă a Sfântului Nicolae, au dăruit luni întregi refugiaților care au tranzitat satul. Un exemplu că în ciuda granițelor și a limbii care ne separă, bunătatea poate juca mereu, în istoria mică, la fel ca și în cea mare, rolul de limbaj universal.