Ziarul Lumina utilizează fişiere de tip cookie pentru a personaliza și îmbunătăți experiența ta pe Website-ul nostru. Te informăm că ne-am actualizat politicile pentru a integra în acestea și în activitatea curentă a Ziarului Lumina cele mai recente modificări propuse de Regulamentul (UE) 2016/679 privind protecția persoanelor fizice în ceea ce privește prelucrarea datelor cu caracter personal și privind libera circulație a acestor date. Înainte de a continua navigarea pe Website-ul nostru te rugăm să aloci timpul necesar pentru a citi și înțelege conținutul Politicii de Cookie. Prin continuarea navigării pe Website-ul nostru confirmi acceptarea utilizării fişierelor de tip cookie conform Politicii de Cookie. Nu uita totuși că poți modifica în orice moment setările acestor fişiere cookie urmând instrucțiunile din Politica de Cookie.
x
×
Acasa Societate Reportaj Copiii refugiului

Copiii refugiului

Galerie foto (37) Galerie foto (37) Reportaj
Un articol de: Otilia Bălinișteanu - 08 Mar, 2022

Două zile în două puncte vamale izolate din judeţul Botoșani, pe o vreme câinoasă, cum e și războiul în fața căruia ne-am trezit martori. În acest uitat capăt de țară, o mânuță de localnici și voluntari devotați au făcut minuni, dovedind că bunătatea nu are limite. La fel cum nu are limite curajul ucrainencelor ajunse până aici. Șuvoiul viu al copiilor salvați de propriile mame e seva din care se va alimenta și va crește la loc patria lor pierdută.

E dimineață devreme și șoseaua ce leagă Iașii de Ștefănești, înaintând spre nordul Botoșanilor, e împresurată de negură și de ninsoarea viscolită. Nu se vede ni­mic la orizont. Nici măcar Prutul, care înso­țește drumul ăsta pe toată granița estică a României. În vremuri obișnuite, mai ales în timpul săptămânii, traseul e pustiu, căci trece printr-o bucată de Românie pur şi simplu abandonată de autorități. Infrastructură proastă, câmpuri nesfârșite, sate sărace și două oră­șele, Ștefănești și Darabani, care supraviețuiesc miraculos - așa arată fotografia zonei. Dar azi șoseaua nu e chiar așa de liberă. Pe sensul spre Iași trec numeroase mașini cu numere de Ucraina. Vin din vama de la Stânca, unde ajung traversând Republica Moldova. Fiind punct de trecere a frontierei pe apă, aici se trece numai cu mașina. În ultimele zile, îmi povestesc polițiștii de frontieră, situația e tot mai grea. Sosesc mașini din zonele cele mai bombardate: Vinița, Dnipropetrovsk, Do­nețk, Nikolaev, Odesa și mai ales Kiev. 90% dintre familiile care trec, majoritatea femei și copii, declară că sunt în traznit spre Germania, Italia sau Franța.

La punctul vamal de la Stânca, frigul e aproape de nesuportat. Dar nu-i descurajează pe voluntari. Fac cu schimbul, ajutându-i necondi­ționat și, mai ales, neîntrerupt pe cei care sosesc, uneori dormind doar câteva ore pe noapte. Un ceai fierbinte, fructe, hrană, lucruri de primă necesitate pentru copii, ghidajul pentru drumurile unei țări pe care n-o cunosc sunt gesturi care cântăresc enorm pentru refugiați. Opresc mașinile și trag aer în piept de parcă nu pot crede că au scăpat de urgie. Nu zăbovesc decât puțin timp. Vor să plece departe, cât mai departe de graniță.

De la Stânca la Rădăuți-Prut, celălalt punct de trecere a frontierei cu Republica Moldova de pe granița nord-estică, sunt 56 de kilometri, iar unele porțiuni arată ca după bombardament. Satele sunt rare, drumul e mărginit de câmpuri fără sfârșit. Senzație de pustiu. Dar și pe segmentul ăsta întâlnesc multe mașini înmatriculate în Ucraina: Jitomîr, în regiunea Kiev, la Harkov, în Kirovograd. GPS-ul dă rateuri prin locurile astea, așa că se opresc la câte o răscruce să dibuiască drumul bun, apoi înaintează spre Iași.

Inimile mari de la capătul țării

În vama de la Rădăuți Prut nu mai este program doar până la 20:00, e deschis nonstop acum, iar mașinile intră pe trei căi de acces. Se trece neîncetat granița, dar numai cu mașina, la fel ca la Stânca. Activitatea în vamă s-a intensificat şi creşte tot mai mult în fiecare zi. „La noi timpii de așteptare sunt buni. Blocajul e undeva între Lipcani și Mămăliga (punctul de trecere a frontierei din Ucraina în Republica Moldova, n.r.), pentru că au vameși puțini. Cei care au ma­șină și-au luat copiii, câteva haine și au plecat. Cei care nu au mașini sunt aduși de voluntari basarabeni din Ucraina în Moldova. De la Mămăliga traversează până la Lipcani, iar de acolo voluntari de-ai noștri îi aduc încoace”, îmi spune părintele paroh Costel Rumega. L-am întâlnit în intersecția din centrul satului, unde, de când a început toată nebunia în Ucraina, e zi de zi, alături de cei din comunitate și de voluntari. Azi frigul e cumplit, îți pătrunde în fiecare por. Vântul de pe dea­supra Prutului a întețit ninsoarea. Reverenda părintelui e barometru pentru zloata și glodul frământate în mica zonă din centru, care a devenit cartier general de primire a refugiaților.

Localitatea e săracă, a trecut printr-o inun­dație care a ras-o pe jumătate, dar oamenii ăștia au niște inimi mari care fac mai mult decât toate bogățiile lumii. Și rezistă în frig, în fiecare zi, numai din dorința de a face bine. Alături de ei, mereu, oameni care ajută, din ONG-uri și din comunele din jur. „Sunt o mână de oameni, numai 70 de familii. Dar aduc mereu sărmăluțe calde, ciorbă, fructe. Au venit și voluntari din tot județul să ajute. Am aranjat împreună mesele acestea, cu alimente și tot ce ar putea avea nevoie cei care vin din Ucraina”, spune părintele. Mergem spre școală, să vedem cum au organizat sala în care refugiații pot să-și tragă sufletul, să se încălzească, să schimbe copiii. Înăuntru, după frigul de afară, căldura e mană cerească. Lângă o sobă strașnică, o tânără ucraineancă își dezmorțește mâinile. Nu știe engleză, dar fața i se luminează la vederea părintelui. „Numai ea a mai rămas acum. Dimineață erau multe mame aici, dar au tot plecat. Unele așteaptă să fie preluate, multe ajung la centrele de la Horodiștea și Darabani, altora le căutăm chiar noi mijloc de transport spre Suceava sau Botoșani.”

Între timp, la stabilimentul din intersecție opresc întruna mașini sosite din Ucraina (Kiev, Cernăuți, ba chiar și de la Sumy și Harkov). Femei și foarte, foarte mulți copii, de toate vârstele. Iau câte puțin din ce au nevoie, mănâncă ceva cald, apoi pornesc iar la drum. „Sunt înspăimântați de ce au văzut de unde vin. O tânără a venit încoace la o zi după ce a născut, fiindcă maternitatea din Harkov, în care era internată, a fost bombardată. A ieșit cu copilul învelit într-o păturică subțire, s-a urcat în mașină și după trei zile a ajuns la noi. Alții nici nu pot să povestească, să-și mai aducă aminte prin ce au trecut”, îmi povestește Galina Moldovan. E pensionară din Briceni, Republica Moldova, dar împreună cu soțul a înființat o pepinieră în județul Botoșani. Acum, de când a început războiul, vine în fiecare zi la Ră­dăuți să traducă, fiindcă majoritatea celor care trec în România știu doar rusa sau ucraineana.

Pe bordul uneia dintre mașinile ucrainene zăresc poate cea mai înduioșătoare imagine a acestor zile: un grup de câteva figurine cu ventuză, recreând o povestioară. Le-au fost tovarăși unei mame și băiețeilor ei, în teribila lor călătorie până aici. Războiul le-a luat tot, dar mama a știut să le țină vie bucuria jocului. Copiii refugiului sunt sub protecția celui mai mare dar: curajul propriilor mame.

Ca acasă, în centrul de la Horodiștea

La o aruncătură de băț de Ră­dăuți, satul Horodiștea a devenit în ultimele zile un epicentru al binelui. Al binelui făcut și al binelui primit. Aici ajung familiile de ucraineni sau mamele cu copii care au nevoie de adăpost pentru o zi, două sau chiar mai mult. În centrul de zi pentru bătrâni, construit de curând cu fonduri europene, dotat ultramodern, Primăria Păltiniș a organizat un adevărat cămin, primitor și prietenos mai ales pentru cei mici. Am ajuns să-l văd ghidată de părintele Ionuț Dinu, de la Parohia Cuza-Vodă, implicat și el în toate acțiunile umanitare de la vama Rădăuți-Prut. „E mult chin și sufe­rință pe chipurile lor. Să le dea Dumnezeu putere să treacă peste necazul ăsta. Mulți și-au lăsat acolo familiile, soții”, spune preotul.

Aici, durerea li se mai alină, coșmarul din care au venit își mai diluează contururile. E cald, iar cei de la centru au grijă să nu le lipsească nimic. Printre ei, neobosit, viceprimarul Cosmin Drob. De câteva zile nu se dezlipește de telefon, reușind să facă rost de bilete gratuite de avion pentru mamele cu mulți copii care trebuie să ajungă în străinătate. „Când am văzut ce se întâmplă în zonă, câți oameni vin, am luat decizia să-l transformăm într-un centru pentru refu­giați. Găzduim zilnic în jur de 100 de persoane - mame cu copii, în mod special. Cei cu o situație financiară mai bună au trecut, au plecat mai departe. Au rămas cei care nu au bani, nu au mașini, nu au cunoștin­țe la care să apeleze. De-acum va fi cel mai greu. Noi ne străduim să-i sprijinim cum putem.”

Și în sala de sport a oraşului Darabani, din apropiere, e amenajat un centru de primire, cu o capacitate de peste 100 de locuri, unde ucrainenii aflaţi în tranzit se pot odihni sau pot dormi o noapte.

„Dacă eram mai tânără, luam automatul în mână”

Deși extenuate, cu ochii triști și uscați de atâta plâns, femeile sosite la Horodiștea găsesc resurse interioare să nu clacheze. Unele se retrag într-un colț, să verifice pe internet ce s-a mai întâmplat în Ucraina. Altele îi supraveghează pe cei mici și, privindu-i cum se joacă, uită, pentru o clipă, grozăvia pe care-o trăiesc. Centrul e plin de copii de toate vârstele și veselia lor molipsitoare e ca un pansament peste rănile vii ale acestor zile. Ei sunt speranța, pentru ei mamele acestea au riscat totul. Ei pot sfida fața hâdă a războiului.

Mărturiile mamelor par adevărate scenarii de film. Sunt femei care au făcut câteva zile până la granița cu România, fără bani sau alte posibilități, numai cu copiii de mână și cu un rucsac în spate. O femeie chirurg povestește că a operat patru zile soldații răniți, într-un buncăr din Kiev, până când înte­țirea bombardamentelor a fost semnul că trebuie să-și salveze copiii și să fugă spre libertate. Sufletul altor ucrainence s-a făcut țăndări când a trebuit să se despartă de soți, de părinți sau când și-au văzut bombardate propriile case.

Nadia Vasilevna are 60 de ani și a fost medic militar în Kiev. S-a născut în Sumy, oraș cu mulți etnici ruși, și e vorbitoare de limbă rusă. Dar de când a pornit războiul a jurat că nu va mai vorbi niciodată în limba asta. A făcut cinci zile pe drum, cu opriri la Vinița, la Hmel­n­ițkii și în Republica Moldova. Până la graniță i-a adus ginerele, apoi au trecut doar ea, fata și nepotul. A emoționat-o enorm bunătatea românilor, care „ajută și nu se laudă cu asta”. Crede că „nu frumusețea salvează lumea, ci a face un lucru bun, din inimă”. Iar aversiunea față de ruși crește în ea ca mercurul într-un termometru pe vreme de caniculă. „Până acum, în școlile noastre se învățau istoria și literatura rusă. Dar de acum înainte nimeni nu va mai dori să audă de ruși. Dumnezeu spune: «Iertați și veți fi iertați». Dar eu pe poporul rus numai am să-l înjur. Aș vrea să vină cât mai multă presă aici, să vadă în ce stare vin oamenii din Ucraina, copiii aceștia. Poate așa va ajunge informația la agresori și se vor opri. Noi trăiam acolo liniștiți, fiecare avea viața lui, planurile lui. Și am ajuns așa zile că trebuie să stăm ascunși. Nu înțeleg cum într-așa un secol poate fi atacat Kievul, cu bisericile, mănăstirile, clădirile. Uitați-vă la noi, semănăm cu fas­ciștii, cum spune Putin? Ei se agață de cuvântul naționalist. Dar națio­nalist nu înseamnă ceva rău, ci să-ți cunoști istoria, cultura. Le învinuiesc pe mamele soldaților din Rusia că tac și nu încearcă să schimbe nimic. Dacă eram mai tânără, luam automatul în mână. Dar acum trebuie să scap viața nepotului. Am ajuns într-o țară în care nu cu­noaștem limba și ne este foarte greu. Trebuie să căutăm un loc de trăit”, povestește femeia. O întreb de unde vine curajul, admirabilul curaj al ucrainenilor și-mi răspunde însuflețită de o mândrie sinceră: „Este istoria noastră. Am fost un stat mic, dar iubim libertatea. Rusia nu înțelege ce-a făcut”.

„Sperăm să fie pace”

Serghei Poklitar, învățător din Boian, sat românesc de lângă Cer­năuți, e traducătorul de care toată lumea are atâta nevoie zilele astea. E în centrul de la Horodiștea de pe 27 februarie, împreună cu soția, Elena, și cei trei copii ai lor. Au plecat pentru a-i scoate pe cei mici de sub teroarea știrilor de la televizor și a spaimei că mai devreme sau mai târziu bombardamentele vor ajunge și în satul lor. „Școlile s-au închis, copiii erau tot timpul pe telefoane, vedeau ce se petrece în țară. Seara se temeau să adoarmă, la orice zgomot se speriau. Ne-am tot gândit să plecăm, dar nu ne hotăram. Trăgeam speranța că se va ter­mina. Dar când am văzut că situația e tot mai rea, am aruncat în mașină câteva haine care au fost la îndemână și am venit. Am plecat noi cu copiii și fratele soțului cu familia lui. Noi am trecut, pentru că avem trei copii și am avut dreptul acesta, pe el nu l-au lăsat, l-au întors. Două zile a încercat la toate frontierele, dar nu a reușit și n-au vrut să se despartă”, poves­tește Elena.

Cei doi soți retrăiesc acum istoria propriei familii. Căci în 1941, una dintre surorile bunicii materne a Elenei s-a refugiat în România și a rămas aici. Azi, verișorii mamei sale trăiesc în Videle-Teleorman. La ei se gândesc să se ducă. Dar vor rămâne la Horodiștea cât timp va fi nevoie de Serghei, pentru că sunt puțini cei care pot comunica direct cu refugiații. „Sperăm să se termine războiul și să fie pace. Și, cu ajutorul lui Dumnezeu, om vedea ce-om face”, spune Elena. Șocul a fost prea mare, suferința e prea proaspătă ca să-și poată proiecta în vreun fel viitorul.

Se lasă seara și negurile de peste Prut închid iarăși orizontul. La două sute de kilometri de apele sale, negura războiului se lățește peste lumea păcii. Șirul celor care fug de sub această amenințare e și cel din care va renaște speranța. Copiii, mulții copii ai refugiului, și curajoasele lor mame vor ști să-și reconstruiască patria. Pentru că acum au grijă s-o păstreze nemuritoare în propriile inimi. Paradoxal, drama lor ne-a făcut pe toți mai buni și mai uniți. Și asta chiar poate salva lumea.

 

Citeşte mai multe despre:   razboiul din Ucraina