Ascultarea și alegerea duhovnicului

Sfântul Ioan Scărarul, Scara, Cuvântul IV, 17-18, Editura Cuvântul Vieții, București, 2020, pp. 82-84

„Vrând a ne pleca grumajii sub jugul Domnului cu scop și sub cuvânt de smerită cugetare și a ne încredința adevărat altuia (avvei sau duhovnicului) mântuirea noastră în Domnul, dacă înainte de intrare în corabie se întâmplă să se afle întru noi puțină istețime, pricepere, să cercetăm cu scumpătate pe cârmaci, să-l punem la încercare și, ca să zic așa, să-l ispitim pentru a nu cădea din întâmplare pe mână de matroz (simplu marinar), nu de cârmaci, de bolnav, în loc de doctor, de pătimaș, în loc de nepătimaș, și în noian, în loc de liman, gata să ne alegem cu corabia spartă. Iar după intrarea în stadionul vieții cucernice și al ascultării, de aici înainte nicidecum să nu mai judecăm, în nici un fel de lucru, pe bunul nostru dascăl de nevoință, chiar dacă am dovedi într-însul, ca în orice om poate, oarecare mici greșeli; iar de nu, nu vom folosi cu nimic din supunere noi, cei ce-l judecăm. Neapărat trebuie ca toți cei ce voiesc să păstreze pentru totdeauna încredere neîndoielnică în cei ce-i cârmuiesc să păzească în inimile lor neșterse, de-a pururi pomenite, isprăvile acelora, ca, atunci când demonii vor <în>cerca să semene în noi neîncrederea într-înșii, să le acoperim gura cu aducerile-aminte de sfaturile lor, căci, pe măsură ce credința înflorește în inimile noastre, pe aceeași măsură sârguiește și trupul la slujire, iar după ce ne vom poticni de piatra neîncrederii, vom cădea: Tot ce nu e din credință e din păcat (Romani 14, 23). Când mintea ta te îndeamnă să judeci sau să osândești pe proiegumen (întâi-stătător), fugi ca de curvie de acest gând; nicidecum să nu dai voie, nici loc, nici intrare, nici început acestui șarpe, ci să strigi la acest balaur: O, amăgitorule, n-am luat eu osânda stăpânului meu, ci el pe a mea; nu eu sunt judecătorul lui, ci el este judecătorul meu.

Părinții au hotărât că arma ascultării este cântarea de Psalmi; rugăciunea, zid de cetate, și lacrimile cele neprihănite, scăldătoare, iar mărturisirea este socotită fericită ascultare fără de care nimeni din cei pătimași nu vor vedea pe Domnul. Cel ce se supune la toate scoate hotărâre împotriva sa însuși dacă va arăta desăvârșită supunere pentru dragostea de Domnul și, chiar când nu pare desăvârșită, el s-a dezbrăcat de propria sa judecată. Iar dacă cineva împlinește în unele lucruri voia sa și-i va părea că face ascultare, acesta poartă grea răspundere (Galateni 6, 5). Totuși, dacă proistosul nu va înceta dojenindu-l, l-ar putea încă împinge la bine, dar, de tace, eu nu mai am ce zice.

care se supun Domnului cu nerăutate merg calea cea bună și nu asmut împotrivă-le, prin bârfirea proistosului, viclenia diavolului. Înainte de toate, să ne mărturisim bunului nostru judecător (proistosului), numai lui, iar dacă el poruncește, să ne mărturisim chiar la toți frații obștii, pentru că beteșugurile date în vileag nu vor spori în mai rău, ci se vor tămădui.”

(Cuvânt patristic, pr. Narcis Stupcanu)