Răstignirea Domnului

Sfântul Atanasie cel Mare, Tratat despre întruparea Cuvântului și despre arătarea Lui nouă, prin trup, Cap. IV, XXI, în Părinți și Scriitori Bisericești (1987), vol. 15, pp. 116-117

„Pentru ce însă, va zice cineva, dacă era nevoie să dea trupul Său morții pentru toți, nu l-a dat pe acesta simplu ca orice om, ci a mers până la răstignire? Căci se cuvenea mai degrabă să-Și dea trupul în mod cinstit, decât să sufere această moarte de ocară. Ia seama cât de omenească este această întrebare. Căci ceea ce s-a petrecut cu Mântuitorul a fost cu adevărat lucru dumnezeiesc și vrednic, pentru multe motive, de dumnezeirea Sa. Întâi, pentru că moartea ce le vine oamenilor, le vine din slăbiciunea firii lor. Căci neputând să dureze mult timp, ei se desfac cu vremea. De aceea le vin și boli și mor din slăbiciune. Dar Domnul nu a fost slab, ci a fost Puterea și Cuvântul lui Dumnezeu și Viața însăși. Deci, dacă ar fi murit undeva retras și Și-ar fi depus trupul, după obiceiul oamenilor, într-un pat, s-ar fi socotit că a pătimit și El aceasta din slăbiciunea firii, neavând nimic mai mult decât ceilalți oameni. Dar, de vreme ce era Viața și Cuvântul lui Dumnezeu și trebuia să sufere o moarte pentru toți, fiindcă pe de o parte Viața și Puterea lui Dumnezeu întărea trupul în Sine; dar pe de alta trebuia să treacă prin moarte, nu Și-a luat de la Sine prilejul de a aduce această jertfă, ci de la alții. Căci Domnul nu avea de ce să Se îmbolnăvească, având să tămăduiască bolile altora și nu avea de ce să-I slăbească trupul Lui, când prin el dă putere slăbiciunilor altora. Pentru ce, deci, nu a împiedicat și moartea Sa, cum a împiedicat boala? Fiindcă pentru aceasta a luat trup și fiindcă nu s-a cuvenit să împiedice moartea de la El, ca să nu împiedice și Învierea.” 

Sf. Teodor Studitul, Cateheza 73, Catehezele mici, Doxologia, Iași, 2018, pp. 297-299

Frați și părinți, amintindu-ne Pătimirile Domnului nostru Iisus Hristos, pururea ne străpungem sufletul, dar mai ales în aceste zile, în care fiecare dintre ele a fost săvârșită. Dar care sunt acestea?  Sfatul ucigaș împotriva Lui, adunarea iudaică, sentința morții, înfățișarea la judecata lui Pilat, interogatoriul, cercetarea, pălmuirile, scuipările, ocările, râsetele, urcarea pe cruce, pironirea mâinilor și picioarelor, gustarea fierii, străpungerea coastei și toate celelalte care au strălucit acestora, pe care nu poate lumea să le cuprindă, nici nu poate cineva să le vestească cu vrednicie, nu doar limba omului, ci nici toate limbile îngerilor laolaltă. Să ne gândim, fraților, la această mare și nepovestită taină. Cel ce vădește sfătuirile inimilor, Domnul, și Cel ce cunoaște orice gând al omului, Acesta este Cel ce a fost adus la tribunalul morții. Cel ce poartă toate cu cuvântul puterii Lui, Acesta este Cel ce a fost predat în mâinile oamenilor păcătoși. Cel ce leagă apa din nori și Cel ce o seamănă pe pământ la vreme potrivită și pretutindeni, Acesta este Cel ce a fost dus legat. Cel ce măsoară cerul cu palma și pământul cu pumnul, și toți munții îi cântărește cu cântarul, Acesta este Cel pălmuit de mâna robului. Cel ce împodobește marginile pământului cu felurite flori, Acesta este încununat cu spini de necinste. Cel ce a sădit în Rai pomul vieții, Acesta este Cel ce a fost spânzurat pe lemnul blestemului. O mari și mai presus de fire priveliști! A văzut acestea soarele și s-a ascuns, a văzut luna și s-a întunecat, a simțit pământul și s-a cutremurat, au simțit pietrele și s-au despicat, toată firea s-a schimbat pentru ocările Stăpânului. Apoi și stihiile neînsuflețite și nesimțitoare, ca însuflețite și simțitoare s-au spăimântat și s-au schimbat de frica Domnului și de vederea celor văzute. Iar noi, cei cinstiți cu cuvânt, pentru care Hristos a murit, vom rămâne fără străpungere și fără lacrimi în aceste zile? Și cum nu vom fi mai dobitocești decât dobitoacele și mai nesimțitori decât pietrele? Să nu fie, o, fraților, să nu fie. Ci mai degrabă să fim și noi în uimire schimbați fiind cu bună schimbare în chip cuvenit lui Dumnezeu, să vărsăm lacrimi, să ne jertfim patimile, răbdând ocări peste ocări și lovituri peste lovituri, unele prin supunere, altele prin mărturisire răbdătoare. Nu vedem focul iubirii dumnezeiești? Cine vreodată a locuit în vreo închisoare pentru prietenul său? Cine a răbdat moarte pentru cel iubit? Dar Bunul nostru Dumnezeu nu numai una sau două, ci zeci de mii de pătimiri a răbdat pentru noi, osândiții. Pe bună dreptate, așadar, fericitul Apostol gândindu-se la acestea și fiind în simțirea puternică a iubirii lui Dumnezeu, zicea: Căci sunt încredințat că nici moartea, nici viața, nici îngerii, nici stăpânirile, nici cele de acum, nici cele ce vor fi, nici puterile, nici înălțimea, nici adâncul și nici o altă făptură nu va putea să ne despartă pe noi de dragostea lui Dumnezeu, cea întru Hristos Iisus, Domnul nostru. O astfel de dragoste avea Dumnezeu față de noi, încât pe Fiul Său Unul născut L-a dat, ca oricine crede în El să nu piară, precum este scris, ci să aibă viață veșnică. În schimbul acestei iubiri, sfinții, pentru că nu aveau nimic să aducă lui Dumnezeu, și-au adus trupurile și sângiurile, în nevoințele și luptele lor, cântând cântarea fericitului David: Ce voi răsplăti Domnului pentru toate câte mi-a dat mie? Acest cuvânt să-l strigăm și noi, fraților, pururea, slujindu-I Lui cu nesăturată dispoziție a dragostei, silindu-ne iară și iară spre cele mai bune, ca să fim împreună cu sfinții moștenitori ai bunătăților veșnice, în Hristos Iisus, Domnul nostru, Căruia fie slava și puterea, împreună cu Tatăl și cu Duhul Sfânt, acum și pururea și în vecii vecilor. Amin.

(Cuvânt patristic, pr. Narcis Stupcanu)