Un om care a scăpat de grijile lumești

Arhimandrit Ioanichie Bălan, Patericul Românesc, Ediția a VI-a, Ed. Mănăstirea Sihăstria, 2011, pp. 431-432

„Ucenicul (Sf. Ier. Calinic de la Cernica), arhimandritul Anastasie Baldovin, mărturisea că în toată viața sa cuviosul nu dormea întins pe pat, ci ațipea câteva ceasuri pe un scaun, îmbrăcat și încins cu o curea lată de piele. Era ca o adevărată santinelă, gata oricând de luptă, veghind neîncetat asupra nevăzuților vrăjmași care încercau să-l ispitească, fie prin trup, fie prin gânduri.

Același ucenic zicea că nimeni nu putea să ascundă ceva sau să spună vreo minciună înaintea Sfântului Calinic, pentru că era înaintevăzător și îndată descoperea adevărul și cele ce urmau să se întâmple în viitor.

Același ucenic preaiubit al Sfântului Calinic spunea că dascălul său era atât de blând și smerit cu inima, încât oricine socotea că are în fața sa un înger, iar nu un om pământesc. De aceea toți îl iubeau, îl cinsteau și îl aveau ca pe un adevărat sfânt, atât călugării și mirenii, cât și episcopii și dregătorii țării.

După ce a fost rânduit stareț, cuviosul se silea, nu numai cu viața sa, ci și cu alese sfaturi duhovni­cești, să îndrepte pe călugării leneși și tulburători din mănăstire. Și pe mulți îi îndrepta pe calea cea bună, iar pe cei răzvrătiți și neascultători îi scotea afară din obște, după porunca apostolului, ca să nu vatăme și pe alții.

Sfântul Calinic socotea că ascultarea este cea mai mare virtute pentru monahi și temelia vieții călu­gă­rești. Astfel, învăța pe fiii săi duhov­ni­cești că viața de obște, în sfânta ascultare, a întemeiat-o Însuși Domnul nostru Iisus Hristos, prin pilda vieții Sale pământești.

Spuneau părinții și aceasta, că marele stareț nu îngăduia deloc clevetirea în viața călugărească. Căci o socotea moartea sufletului. În locul multei vorbiri, el sfătuia pe ucenici să practice neîncetat tăcerea și rugăciunea lui Iisus.

Aceiași părinți spuneau de Cuviosul Calinic că își împlinea chemarea de stareț cu mare râvnă și frică de Dumnezeu, știind că lucrul cel mai greu și anevoios este mește­șugul călăuzirii sufletelor pe calea mântuirii.

Uneori zicea către ucenici:

– Starețul este inima tuturor inimilor care îl caută și îi cer sfat și mângâiere. El este calea spre desă­vârșire a tuturor sufletelor credincioase din jurul său.”

(Cuvânt patristic, Pr. Narcis Stupcanu)