„Hristos a înviat, bucuria mea!”

În spiritualitatea creștină, Învierea Domnului Iisus Hristos este izvorul bucuriei, care nu este doar una emoțională, ci are fundament teologic, soteriologic și escatologic. „Aceasta este ziua pe care a făcut-o Domnul, să ne bucurăm și să ne veselim întru ea!”, vestește Psalmul 117-24, al cărui verset îl auzim rostit în biserici, mai ales în săptămâna luminată. Învierea lui Hristos marchează biruința asupra morții, simbolizând restaurarea firii umane căzute și redarea potențialului îndumnezeirii tuturor oamenilor. „Bucuraţi-vă!”, au fost primele cuvinte adresate de Domnul Înviat către femeile mironosițe, iar noi, oameni muritori, trăim în prezent o bucurie anticipativă a veșniciei. 

Despre bucurie, Sfinții Părinții au vorbit, în scrierile lor, analizând mai ales dimensiunea duhovnicească a acesteia ca dar al Sfântului Duh și expresie a unirii lăuntrice cu Dumnezeu. Pentru Sfântul Ioan Gură de Aur, bucuria este o stare duhovnicească, aceasta nu depinde de condițiile exterioare, ci de comuniunea cu Dumnezeu, legând bucuria de răbdare și nădejde şi subliniind că adevărata bucurie creștină se arată mai ales în suferință, unde se probează curăția inimii și puterea credinței. Astfel, în „Omilii la Evanghelia după Matei”, Omilia 25, 4, el scrie: „Nimic nu este mai iubit de Dumnezeu decât sufletul care se bucură de toate, chiar și în necazuri. Căci o astfel de bucurie este semnul unei nădejdi puternice și al unei iubiri desăvârșite”.

Sfântul Grigorie de Nyssa încadrează bucuria într-o viziune filosofico-teologică, în care sufletul aspiră spre binele absolut care este Dumnezeu. Bucuria este o manifestare a acestei apropieri și este fundamental duhovnicească, diferită de plăcerea trupească sau de satisfacțiile lumești. În lucrarea „Despre Fericiri”, el notează: „Bucu­ria curată este aceea care izvorăște din virtute și din năzuința către cele dumnezeiești; aceasta nu se împuținează, ci sporește pe măsură ce sufletul se apropie de Binele suprem”.

În „Convorbiri cu Motovilov”, Sfântul Serafim de Sarov subliniază că bucuria este efect direct al prezenței Duhului Sfânt în omul credincios, fiind un semn al unirii lăuntrice cu Dumnezeu: „Dobândește pacea și mii de oameni în jurul tău se vor mântui. Adevărata bucurie nu este din această lume, ci vine de la Duhul Sfânt. Acolo unde este Duhul Domnului, acolo este și bucuria”. Ne-a rămas de la acest sfânt expresia cu care îi întâmpina pe oameni: „Hristos a înviat, bucuria mea!”

Sufletul atins de iubirea pentru Dumnezeu

În culegerea de învățături și reflecții ale Sfântului Nectarie, compilată de presbiterul Dionisie Tatsis și intitulată „Sfântul Nectarie - Învățături alese” (Editura Egumenița, 2012), identificăm următoarea idee despre bucurie: „Sufletul care a fost atins de iubirea de Dumnezeu mereu se bucură, este vesel, saltă și dansează fiindcă se odihnește în iubirea Domnului, precum se odihnește călătorul lângă izvor. Nimic din necazurile lumii nu poate tulbura liniștea și pacea lui și nici nu-i poate lua bucuria și fericirea în care se află”. Sfântul Nectarie de la Eghina evidențiază perspectiva ortodoxă asupra bucuriei ca rezultat al iubirii divine, sugerând că sufletul unit cu Dumnezeu experimentează o bucurie profundă și constantă, independentă de cir­cumstanțele exterioare.

Imaginea „odihnei lângă izvor” este profund biblică și patristică, evocând acea odihnă care nu înseamnă pasivitate, ci presupune stabilizarea sufletului în Dumnezeu, o stare de har ce nu poate fi destabilizată de problemele și necazurile prin care creștinul trece pe drumul vieții. Verbele „saltă”, „dansează”, „se odihnește” amintesc de Psalmi și de cântările biblice (de exemplu, dansul lui David în fața Chivotului - 2 Regi, 6-14). Această expresie corporală a bucuriei este rar întâlnită în discursul teologic sistematic, dar frecventă în limbajul mistic. Astfel, Sfântul Simeon Noul Teolog scrie, în „Imnul 15”, că atunci „când vine Duhul Sfânt, sufletul se înveselește [...] și saltă în Dumnezeu”.

Ideea exprimată de Sfântul Nectarie surprinde ceea ce în psihologia ortodoxă este echivalentul unei transformări a dispoziției sufletești prin iluminarea ce vine de la Dumnezeu. Bucuria nu mai este reacție la stimuli externi, ci o stare permanentă a sufletului transfigurat. Este similară cu ceea ce în psihologia pozitivă modernă se numește „flow” sau „engagement total”, dar la un nivel spiritual superior. Faptul că „nimic din necazurile lumii” nu poate tulbura sufletul pătruns de bucurie este o descriere a rezilienței spi­ri­tuale, a capacității de a rămâne centrat în Dumnezeu indiferent de greutatea încercărilor. Spre deosebire de reziliența psihologică obișnuită, aici izvorul este unul transcendent - iubirea divină.

Forță activă și modelatoare

Din punct de vedere psihologic, bucuria este o emoție fundamentală pentru conexiunea cu valorile, sensul vieții și dezvoltarea umană autentică, având un rol important în bunăstarea psihologică și spirituală. „Bucuria este o emoție pozitivă distinctă, care apare din conexiunea strânsă cu cineva sau ceva important”, scrie Paul Watkins în articolul „Valorificarea bucuriei”/„Appraising joy” (2020), publicat în „The Journal of Positive Psychology”, aducând argumente care susțin importanța acesteia pentru dezvoltarea sau „înflorirea” („flourishing”) umană, adică o viață trăită cu sens, împlinire și sănătate mentală. Autorul susține că aceasta este diferită de simpla senzație de plăcere sau starea generală de fericire, implicând o conexiune profundă cu o persoană sau un aspect important din viața acelui om.

Lucrarea „Bucuria ca virtute: Mijloacele și scopurile bucuriei”/„Joy as a Virtue: The Means and Ends of Joy” de Peter E. King și Frederic Defoy (2020) propune o abordare diferită asupra bucuriei, conceptualizând-o nu doar ca o emoție pozitivă, ci ca o virtute, adică o trăsătură morală și psihologică esențială pentru dezvoltarea umană, explicând complexitatea bucuriei ca rod al Duhului Sfânt. Autorii definesc bucuria ca un „obicei psihologic format din adaptări caracteristice și care a primit sens prin identitatea narativă transcendentală”, adică un sens al vieții mai înalt, orientat spre ceea ce contează cu adevărat. Astfel, bucuria nu este doar o reacție emoțională, ci un mod de a trăi, care implică o relație profundă cu sinele, cu oamenii din jur și cu scopul vieții. Lucrarea menționează și rolul transformator al bucuriei, pe care o analizează în „contextul uceniciei, vocației, suferinței, justiției și speranței escatologice”. Ei subliniază că bucuria adevărată nu exclude dificultățile vieții, ci presupune asumarea și transfigurarea acestora. Această perspectivă face din bucurie o forță activă și modelatoare, capabilă să susțină dezvoltarea morală și spirituală atât la nivel individual, cât și comunitar.

Patty Van Cappellen, în articolul „Emoția bucuriei: comentariu despre Johnson”/ „The emotion of joy: commentary on Johnson” (2019), publicat în „The Journal of Positive Psychology”, argumentează că bucuria este o emoție profund conectată la identitatea personală, valorile și prioritățile esențiale ale unei persoane, fiind o trăire care exprimă nu doar un răspuns la ceva plăcut, ci o reacție autentică la ceea ce este perceput ca profund semnificativ. În această interpretare, bucuria este ceea ce „face viața să merite trăită”, chiar și în momente de incertitudine sau suferință. În plus, articolul explorează co­nexiunile dintre psihologia bucuriei și religie, sugerând că experiențele spirituale intense pot fi surse de bucurie profundă și autentică. Bucuria este astfel prezentată ca o punte între dimensiunea emoțională și cea transcendentă a existenței umane. Creștinii trăiesc în fiecare duminică o „mică Înviere”, prin participarea la Sfânta Liturghie, bucuria lor nu este doar una personală, ci comunitară, eclezială și trăită în comuniune în comunitatea parohială sau cea din mănăstiri. Iar săptămâna luminată este o icoană vie a bucuriei escatologice, în care Biserica anticipează și trăiește la nivel spiritual starea de lumină și bucurie veșnică făgăduită celor care-L urmează pe Hristos.