Inima credinciosului - mormânt al Domnului

Sfântul Maxim Mărturisitorul, Capetele Teologice, 61-63, Filocalia, vol. 2, IBMBOR, 2008, p. 179

„Mormântul Domnului este sau lumea aceasta, sau inima fiecăruia dintre credincioşi; giulgiurile sunt raţiunile lucrurilor, împreună cu modalităţile virtuţilor: iar ştergarul cunoştinţa simplă şi nefelurită a celor inteligibile, împreună cu teologia, câtă ne este cu putinţă. Prin aceasta ni se face cunoscut mai întâi Cuvântul, căci fără de acesta înţelegerea Lui cea mai presus de aceasta, ne rămâne necuprinsă.

Cei ce înmormântează cu cinste pe Domnul îl vor vedea şi înviind cu slavă. Dar nu poate fi văzut de nimenea din cei care nu sunt din aceştia. Căci nu mai poate fi prins de cursele vrăjmaşilor, nemaiavând veşmintele de din afară, prin care părea că vrea să fie prins de cei ce umblau să-l prindă, şi primea să pătimească pentru mântuirea tuturor.

Cel ce înmormântează cu cinste pe Domnul este cinstit de cei iubitori de Dumnezeu, căci L-a scăpat pe El după cuviinţă de ocara mulţimii, nelăsând ca motiv de hulire celor necredincioşi pironirea Lui pe lemn. Iar cei ce pecetluiesc mormântul şi rânduiesc ostaşi sunt vrednici de ură; aceştia şi când înviază Cuvântul, îl defăimează că a fost furat, cumpărând cu argint pe ostaşi pentru a-L batjocori pe Mântuitorul cel înviat, precum au cumpărat pe mincinosul ucenic (adică chipul înşelător al virtuţii), pentru a li-L vinde. Cel ce se îndeletniceşte cu cunoaşterea (gnosticul), cunoaşte înţelesul celor spuse. El ştie cum şi de câte ori se răstigneşte Domnul, se înmormântează şi învie, omorând gândurile pătimaşe, aduse de draci în inimă, gânduri care şi-au împărţit între ele în vremea ispitelor, ca pe nişte haine, chipurile bunei purtări morale, şi ridicându-se ea deasupra unor peceţi, peste semnele păcatelor de mai-nainte, întipărite în suflet”.