Mănăstirea unde Învierea se pregătește, nu doar se așteaptă

O icoană a Învierii Domnului răsărită din albul zăpezii căzute în această iarnă, descoperită de noi în Postul Mare lângă trunchiul unui brad din curtea mănăstirii prahovene Turnu, greu încercată de un incendiu devastator în 2023, și întâlnirea cu părintele arhimandrit Valentin Mâțu, starețul așezământului, ne-au revelat faptul că „Învierea se pregătește, nu doar se așteaptă”, cum spunea părintele Constantin Galeriu. Momentul ne-a întărit credința că fiecare dintre noi trebuie să găsim în inimă un loc pentru tristețea răstignirii, dar mai ales pentru speranța și bucuria Învierii.

Am fi putut trece indiferenți pe lângă icoana care de ceva vreme veghează și așteaptă momentul revelării, din nou, a luminii, dincolo de încercările vremii și ale vremurilor. Decorul dezolant al pământului scurmat de buldozere după incendiu, zgomotul, fierul beton ­întins și legat în sârme, noroiul inerent al șantierului, muncitorii în salopete contrastează flagrant cu liniștea, pacea și taina vechii biserici a mănăstirii ridicate aici de Vlad Țepeș pe drumul dintre Ploieşti şi Târgşorul Vechi, ­cândva un prosper centru comercial al Ţării Româneşti întemeiat pe o importantă cale de negoţ a Braşovului, dar care astăzi rodește speranțe.

Răstim­pul ca și continuitate

Despre oraşul domnesc al Târgşorului a grăit Mircea cel Bătrân, în 6 august 1413. Apoi, rând pe rând, toţi domnitorii Ţării Româneşti au trecut pe la Târgşor, au emis acte de cancelarie, au purtat lupte sau au ctitorit aici biserici spre veşnica lor pomenire: Vladislav al II-lea, care a ridicat un sfânt lăcaș și chiar a pierit pe uliţele așezării, probabil lovit de sabia lui Vlad Ţepeş. Cel care, fie spre pocăinţă pentru uciderea făcută, fie ca semn de mulţumire ocrotitorului său, Sfântul Ierarh Nicolae, a ridicat în 1461 biserica domnească, cum atestă pisania din piatră: „Cu mila lui Dumnezeu, Io Vlad Voievod şi Domn a toată Ţara Ungrovlahiei, fiul marelui Vlad Voievod, a zidit şi a săvârşit această biserică, iunie 24, în anul 6969 (1461), indictionul 9”. Apoi Vlad Călugărul, Radu cel Mare, Neagoe Basarab, Mihai Viteazul şi cel între sfinţi Constantin Brâncoveanu, toţi îşi leagă numele de Târgşor şi de mănăstirea de aici. După ani și ani de uitare, în 1997, Arhiepiscopia Bucureştilor a decis reactivarea vechiului așezământ. Stareţ a fost numit ieromonahul Valentin Mâţu, de la Mănăstirea „Sfântul Nicolae”-Sitaru, acum arhimandrit, trimis aici „să facă totul cum a fost”, împreună cu un monah mai în vârstă şi doi fraţi, care își cărau „averea” - câteva lucruri personale şi un sac de sare - în rucsacurile lor.

În răstimpul pascal din această primăvară, la Turnu ni se dezvăluie, în definitiv, o continuitate, o permanentă și revelatoare Înviere a fiecăruia dintre noi, dar și a Bisericii străbune care, în lucrarea Duhului Sfânt, s-a ridicat acum un veac la demnitatea de Patriarhie. Ea avându-și „temelia în propovăduirea Evangheliei lui Hristos de către Sfinţii Apostoli Andrei și Filip, și care a fost întărită de jertfele martirilor, susținută de rugăciunile cuvioşilor monahi, de slujirea sfântă a ierarhilor, preoților şi diaconilor, apărată de bine­credincioșii voievozi și de iubitoarea de Hristos oaste, și mereu ajutată cu mare evlavie de ­poporul român cel dreptcredincios. Biserica Ortodoxă Română de sorginte apostolică, în exis­tența ei bimilenară, s-a bucurat că lucrarea sa sfințitoare a rodit, prin harul Duhului Sfânt, sfinţi rugători şi mărturisitori ai lui Hristos de-a lungul veacurilor”, cum spune Preafericitul Părinte ­Patriarh Daniel.

A ierta și a spera la mântuire

Din perspectiva duhovnicească a perioadei Postului Mare, mărturisirile părintelui arhimandrit Valentin Mâțu dezvăluie o experiență simplă și pilduitoare, care întregește modul în care Învierea Domnului devine întărire sufletească pentru fiecare credincios, dar și pentru jur-împrejurul nostru, care îi cuprinde pe semeni, faptele lor, lucrurile și întâmplările.

„În funcție de ceea ce am trăit și prin ceea ce am dobândit din apropierea mea de anumiți părinți, referindu-mă la Postul Mare, aș începe prin a spune ceea ce ne-a învățat pe noi, călugării, starețul Damian de la mănăstirea mea de metanie, Sitaru. Cuvioșia sa, în apropierea acestui post, ne atenționa spunându-ne că în această perioadă vom fi ispitiți mai tare de mici frecușuri, invidii, cuvinte jignitoare și punea mare preț pe nevoia unei atitudini frumoase, cuviincioase și atente față de cei din jur. În zilele premergătoare postului ne îndemna să ne cerem iertare de la toți, spunându-ne că, deşi nu o puteam face din inimă, pentru că suntem vanitoși, egoiști, părându-ni-se că ceilalți greșesc față de noi, nicidecum că și noi greșim față de ei, să o săvârșim totuși. Și am observat că, deși o făceam uneori rece, rațional, după aceea realizam că trăiesc cu adevărat dorința de a fi în pace, în liniște cu ceilalți. Am mai observat că în aceste vremuri de mare tulburare, de agitație, când societatea noastră este scindată, perioada Postului Mare ne dă totuși de gândit și ne face să fim măcar un pic mai îngăduitori și mai înțelepți, mai iertători și mai buni cu cei din jur”, ne mărturisește părintele stareț.

Încercarea

Incendiul devastator din noaptea de 5 spre 6 iunie 2023, care a mistuit o mare parte din Mănăstirea Turnu, a fost un fel de răstignire a așezământului. Se cutremurase totul în jur și nimic nu părea a se mai trezi vreodată la viață. Dar fatidicul eveniment avea să dea viață unui nou început, cum ne măr­turisește părintele stareț. Adică o nouă Înviere.

„În 2023, mănăstirea a trecut printr-o mare încercare, cum se întâmplă uneori și în viața familiei, în care se trăiesc momente de bucurie, dar și unele mai puțin plăcute. Incendiul a distrus o mare parte din așezământ, dar a marcat și o nouă Înviere. Dintotdeauna mi-am dorit ca pe lângă mănăstire să creăm un fel de frățietate cu credincioșii. De aceea spun că necazul care ni s-a întâmplat a generat o mai mare apropiere a acestora de Biserică, de noi, lucru mult mai important decât paguba materială produsă de foc. Și acesta este un câștig foarte mare și foarte frumos. De atunci, tot mai mulți oameni s-au implicat în reconstrucția clădirilor și ne caută să ne ajute sub diferite forme. Iar lucrul acesta este extraordinar. A trebuit să refacem cu totul proiectul, să obținem noile autorizații, să găsim o firmă de construcții care să ne dea certitudinea că tot procesul se va desfășura în condiții foarte bune. După ce am îndepărtat resturile rămase în urma incendiului, suntem acum în faza montării fierului beton pentru noile fundații, urmând după aceea să ridicăm zidurile noilor clădiri. Dar mai avem un proiect care se află în derulare, și mă refer la faptul că mănăstirea noastră este acreditată ca furnizor de servicii sociale. Concret, proiectul acesta înseamnă trei case de tip familial în care trăiesc 14 copii, intitulat «Leagăn prins de stele». Cineva, în glumă, ne-a întrebat dacă noi, călugării, știm să creștem copii. I-am răspuns că nu, dar avem 12 cadre calificate care se ocupă de supravegherea și de educarea lor, și toți cei care s-au interesat de proiect spun că lucrurile au evoluat foarte bine. Este și dorința noastră ca acești copii să aibă un rost frumos în viață, împlinindu-ne astfel menirea”, ne mai mărtu­risește părintele Valentin.

Când Duhul Sfânt nu iese la pensie

Să fii contemporan cu sfinții, să-i cercetezi și mai ales să te împărtășești din învățătura lor este, cu siguranță, un mare privilegiu. Și părintele Valentin a avut parte de toate acestea.

„Sfântul Cuvios Cleopa de la Sihăstria se raporta de fiecare dată la starețul cuvioșiei sale, la învățătura primită de la părinții mai în vârstă din mănăstirea în care s-a nevoit sau de la alții din alte chinovii pe care i-a cunoscut. Nouă, generației de astăzi de monahi, îndrăznesc să spun că ne lipsește puțin legătura cu cei dinaintea noastră, deși în taină ea există și lucrează. Lipsa unei generații de călugări, din cauza Decretului 410 din 1959, care putea să transmită simplu și direct învățăturile creștine esențiale prin exemplu și prin viu grai generației mai tinere de monahi, ne face pe noi, cei de astăzi, să «şchiopătăm» puțin. Pentru a descoperi anumite lucruri bune, trebuie să ne ostenim mai mult, să căutăm mai insistent. Eu cred că pleiada mare de sfinți pe care i-a avut Biserica Ortodoxă Română în ultimul secol va genera, sunt convins de asta, prin lucrarea lor în viitor, apariția altor sfinți. Pentru că mărturiile lor, viața pe care au dus-o, puterea de a suporta marile suferințe, încercările din pușcăriile comuniste, ame­nin­țările de tot felul, prigoana la care au fost supuși, presiunea auto­rităților vor rodi cu sigu­ranță. Dacă m-ar întreba cineva care este cea mai frumoasă perioadă din cele două milenii de Ortodoxie românească, aș îndrăzni să spun că, de departe, este secolul XX. Chiar dacă în secolele al III-lea sau al IV-lea au fost cei mai mari mucenici ai Ortodoxiei, ceea ce s-a întâmplat în secolul XX este o măsură a faptului că Biserica noastră este vie și că are puterea de a naște sfinți cum nu ne putem noi închipui. Mi-a plăcut foarte mult un cuvânt al unui părinte din Sfântul Munte, care spunea că în acest veac «Duhul Sfânt nu a ieșit la pensie!». În lucrarea Lui aș încadra eu și evenimentul petrecut acum 100 de ani, adică înființarea Patriarhiei Române. Recunoașterea acestui act de către celelalte Biserici Ortodoxe surori și de Patriarhia Ecumenică nu a făcut altceva decât să confirme o realitate concretă care se manifesta în Biserica noastră de secole, să îi consolideze prestigiul inter­național și să ofere credin­cioșilor români un reper spiritual și identitar. Fără îndoială, în spatele acestui eveniment s-au așezat de-a lungul istoriei Bisericii noastre deopotrivă jertfele martirilor, slujirea sfântă, dar și rugăciunile cuvioșilor părinți din mănăstiri, printre care și cele ale monahilor care s-au nevoit de-a lungul vremii aici la noi, la Turnu. 

Sunt foarte bucuros că pe câțiva dintre sfinții recent canonizați de Sfântul Sinod i-am întâlnit și eu. Cu ajutorul lui Dumnezeu, m-am spovedit de câteva ori la Sfântul Cuvios Paisie Olaru, despre care părintele Iustin Pârvu spunea că este «iubirea întruchipată». Atunci am simțit că cerul se reazemă pe umerii mei, atât de ușor... Nu mai aveam nevoie de nimic, pentru că aveam totul. Se spunea despre cuvioșia sa că nu mai auzea și că nici nu mai vedea bine, dar mie mi s-a adresat, în mod miraculos, pe numele de botez, nu pe cel din acte, deși nu mă cunoștea. A fost, de fapt, o întâlnire cu cerul. L-am cunoscut și pe Sfântul Cuvios Cleopa de la Sihăstria, fiind trimis la cei doi de către părinții de la Cernica, ei spunându-mi că dacă nu îi cunoscusem încă înseamnă că nu eram creștin! După aceea, l-am ascultat de câteva ori pe Sfântul Cuvios Mărturisitor Sofian de la Antim, cu care am avut și o ­dis­cu­ție. De asemenea, în 1985 m-am întâlnit cu Sfântul Cuvios ­Mărturisitor Arsenie de la Prislop, prin intermediul sorei Doina, o ucenică a lui încă din 1948. Aceasta făcea Rugăciunea inimii. Dar era atât de smerită, încât nu putea crede, nu putea admite că fusese dăruită cu un asemenea har de Dumnezeu. Și ca să afle adevărul, fiind mai în vârstă, m-a rugat să o ajut să se întâlnească cu Sfântul Arsenie și să-l cerceteze în legătură cu acest lucru. De față cu mine i-a spus sfântului că «i s-a întâmplat» să trăiască această rugăciune și că nu știa dacă era de la Dumnezeu sau de la diavol. Și fără să apuce să-i explice totul, sfântul i-a spus simplu: «Doina, ceea ce ți se întâmplă este din harul și din lucrarea lui Dumnezeu». Și astfel aceasta s-a liniștit. L-am mai întâlnit o dată la Mănăstirea Brâncoveanu de la Sâmbăta, unde mergeam la părintele Teofil și la părintele Serafim. Avea, ca și Sfântul Cuvios Mărturisitor Sofian de la Antim, niște ochi ca soarele. Emanau o bucurie pe care eu nu reușeam să o înțeleg. Parcă izvora lumina din ei. De la toți am simțit harul lui Dumnezeu în învățăturile pe care mi le dădeau. De aceea spun și astăzi că, pentru a simți cerul atât de ușor pe umerii noștri, trebuie să iertăm greșelile celorlalți. Sau, cum spunea Sfântul Cuvios Arsenie de la Prislop, dacă am avea înțelepciunea ca pe oamenii care ne fac rău, ne batjocoresc, să-i privim cu dragoste, pentru că și ei, în felul lor, luptă pentru mântuirea sufletelor noastre, atunci harul lui Dumnezeu s-ar pogorî în inima noastră și nimic nu ne-ar mai lipsi”, ne mai mărturisește părintele arhimandrit Valentin.

Așa am petrecut noi o zi la Mănăstirea Turnu, înțelegând că, rânduindu-ne bine postul și viața, vom putea intra cu uşurinţă şi cu evlavie în cămara lui Hristos. Adică vom trăi luminos Învierea.

Pentru cei care doresc să sprijine reconstrucția Mănăstirii Turnu din județul Prahova, publicăm conturile în care pot trimite ajutorul lor bănesc: 

Cont RON: RO60BTRLRONCRT0673750101 deschis la Banca Transilvania, Ploiești
Cont EURO: RO10BTRLEURCRT0673750101 deschis la Banca Transilvania, Ploiești
Cont curent: RO64CECEPH0136RON0231158 deschis la CEC BANK SA, Ploiești
Cont EURO: RO20CECEB000C1EUR0840418 deschis la CEC BANK SA, Ploiești
Cont USD: RO46CECEPH01B8USD1330596 deschis la CEC BANK SA, Ploiești