Povestea unei campioane care ar fi putut să nu se nască

Maria-Magdalena Rusu are 25 de ani și este campioană olimpică la canotaj. Când mama ei era însărcinată, a fost sfătuită să renunțe la viața care creștea în ea, pentru că vârsta ar fi putut fi un factor de risc atât pentru mamă, cât și pentru copil. Punând însă preț pe valorile creștine, dar și pe vocația ei de mamă, femeia din satul Baia, județul Suceava, a ales să nască, deodată cu fiica sa cea mare care avea 20 de ani și care la rându-i proteja o viață nouă în pântece. Decizia Georgetei Rusu a adus țării o mare campioană. Povestea Magdalenei a inspirat tema ediției de anul acesta a Marșului pentru Viață - „Fiecare om contează!”.

La sat mai ales, gura lumii are un impact major asupra sufletului unei femei vulnerabile. Și mama Magdalenei simțea această presiune din partea tuturor, deși ea nu lua în calcul opțiunea de a face avort. Două persoane însă au sus­ținut-o și au ajutat-o să depă­șească „rușinea” (pe atunci!) de a naște la 40 de ani, la două luni după ce fiica sa cea mare îi născuse primul nepot. I s-a spus că de acest copil va avea parte la bătrânețe și că acesta îi va aduce cea mai mare bucurie, iar Alina-Elena, fiica cea mare a familiei, s-a angajat încă de atunci în creșterea surorii ei nenăscute. Magdalena povestește că nu numai că avea grijă de ea când mama lucra pe câmp sau în gospodărie, ci chiar a supt la sânul surorii sale: „Sora mea chiar și-a asumat bine rolul de mamă a doi copii, căci nepotul meu, cu două luni mai mare ca mine, nu voia să sugă de la mama lui. Iar mama mea a zis să facă schimb. Și cum eu nu făceam mofturi, m-am adaptat foarte repede. Așa că eu am supt la sânul surorii mele, iar nepotul meu a fost alăptat de mama mea, de bunica lui”.

Curajoasă, puternică și credincioasă, mama Magdalenei a mai născut o dată după ea, un băiat. E împlinită cu cele două fete și cei trei băieți și e convinsă că a fost binecuvântată să nască un copil care, prin rolul lui, a făcut fericită o națiune. „Tatăl meu este tafist (n.r.: motorist la motoagregate și mașini în silvicultură), doboară copaci în pădure, iar mama, casnică, muncea la câmp și pe lângă casă, făcea tot ce ține de gospodărie, căci aveam pământ, aveam tot felul de animale și multe păsări. A fost dintotdeauna o femeie puternică, nu s-a dat bătută niciodată și pentru asta este unul dintre modelele mele, alături de doamna Elisabeta Lipă”, spune tânăra canotoare care și-a amintit cum a început viața ei de sportiv.

Sportul a venit ca o continuare a muncii de acasă

Face canotaj de la 11 ani. Povestea ei în acest sport de aur pentru România a început atunci când la școala din sat au venit niște antrenori să selecteze copii pentru o carieră sportivă. „Deși nu au intrat la noi în clasă, pentru că eram mici, eram spre finalul clasei a IV-a, s-a dus vorba. Eu eram cea mai înaltă din clasă, cea mai dezvoltată, doar că eram foarte mică de vârstă pentru canotaj. Și mai în glumă așa, mama m-a întrebat și pe mine dacă vreau. Nu știam unde voi merge, nu știam despre ce sport e vorba, dar am zis da, foarte hotărâtă. Și am tot bătut-o la cap pe mama, până când cumnatul meu a aflat despre ce sport e vorba și a sunat direct la Fede­rația Română de Canotaj, de unde a primit numărul antrenoarei Carmen Tudorache, care i-a spus să îmi măsor înălțimea și anvergura brațelor, apoi, dacă mă încadrez, să vin la București să mă vadă. Și e puțin amuzant, căci eu m-am dus la cabinetul din sat să mă măsor, iar doamnele asistente nu aveau decât o riglă de 150 de centimetri. Au pus rigla pe perete și pe mine lângă, care eram mult mai înaltă. Și au estimat ele că aș avea 176 centrimetri, ceea ce era foarte mult pentru o fată de 10-11 ani, căci împlineam 11 ani în toamnă. Iar anvergura au aproximat-o tot pe acolo. Când a auzit doamna antrenoare, a zis că sunt potrivită și gata, să vin că mă vor lua. Când m-a văzut, s-a uitat direct în palmele mele și a zis: . Pentru că eu munceam acasă, chiar dacă aveam 10 ani, făceam ce făcea și mama și aveam bătături în palme. Cumva, dacă stau să mă gândesc, am muncit toată viața. Încă de mică spălam la mână și chiar dacă au cumpărat o mașină de spălat când eu aveam 5 ani, tot trebuia să storc în mâini, că nu era automată. Așa că sportul a fost o continuare a muncii de acasă, numai că un pic mai dură, să zic”.

În felul acesta, toată munca pe care o fac în general copiii de la țară, indiferent de vârstă, a fost bază în dezvoltarea puterii ei fizice și a înălțimii, care sunt datele principale pentru un canotor. Deși era un copil de 11 ani neîmpliniți, nici acum nu știe de unde a venit toată această determinare de a munci fără să se întoarcă din drumul pe care plecase: „Este ceva inexplicabil, dar cred cumva că, atunci când îți e menit să faci ceva, acel lucru te atrage fără a face tu pași conștienți către el. Nu aveam vreo certitudine că voi câștiga vreodată ceva, că voi aduce medalii, nu știam ce sunt acelea Jocuri Olimpice, doar știam că trebuie să muncesc. Până pe la 16 ani, nu știam pentru ce muncesc. Îmi amintesc că am mers acum câțiva ani cu sora mea într-un mall, unde doar ne-am plimbat, pentru că nu aveam destule resurse financiare să cumpărăm ceva. Dar anul acesta s-a întâmplat din nou să mergem acolo, am luat-o cu mine la un eveniment și i-am cumpărat o rochie. Ne-am amintit de prima dată când nu am avut cum să îi cumpăr. Și de asta zic că, atunci când ți-e menit să faci ceva, rămâi în acel greu și muncești”.

Din clasa a V-a s-a mutat în București, unde a început antrenamentele la Clubul Sportiv Olimpia. Dimineața mergea la școală, iar după-amiază la antrenamente. Sâmbăta făcea două antrenamente, iar duminica era rezervată temelor. La această vârstă, copiii au încă nevoie de ghidaj în organizarea programului zilnic, însă Magdalena era antrenată de acasă în a fi responsabilă: „Cred că abilitatea asta de a mă organiza singură o deprinsesem de acasă, unde multe depindeau de mine. Adică eu eram foarte matură la 11 ani, știam când merg la școală, când la masă, la ce oră la antrenamente, știam că trebuie să îmi fac ordine, să îmi spăl hainele, căci locuiam în internatul clubului. La sora mea, care se mutase la București, mergeam doar în libere”.

„Mama nu m-a văzut crescând”

A început să concureze încă din primul an de când a început canotajul, în barca de simplu. Pentru că era prea mică de vârstă, nu avea voie să participe la campionate internaționale, ci doar la ­concursuri naționale, pe distanța de 1.000 de metri. „În primul an, la Campionatul Național am obținut locul al III-lea, deși nu îmi amintesc prea bine acea cursă, nu știam pentru ce trag, știam doar că trebuie să pun forță. Eram ca orice copil care face ceva din joacă. Eram cadet, pentru că, în general, canotajul începe cam pe la 13 ani. Până la 14 ani ești cadet, apoi junior 3. Iar eu, până la 14 ani am câștigat tot ce ținea de cadet. Apoi, când am trecut de la distanța de 1.000 de metri la 2.000, mi-a fost puțin cam greu. Mi-am dat seama că multe lucruri le-am realizat singură. Dacă concuram cu o fată care avea toți parametrii, eu trebuia să fac ceva în plus față de ea, căci știam că ea va fi acceptată într-o barcă mai repede decât mine, care eram mai mică de vârstă. Căci se luau în calcul parametrii la intrarea în lotul de junioare. Și atunci îmi spuneam mereu că trebuie să o bat cu 30 de secunde, cel puțin. Cumva mi-am educat singură această tărie, această moti­vație și am ajuns să intru în lotul de senioare la 19 ani. A fost un parcurs greu pe care eu însă nu îl conștientizam atunci”.

Magdalena este convinsă că succesul se obține prin muncă, o muncă dură, care presupune multă disciplină. Astăzi se antrenează în medie șase ore pe zi, vara chiar mai mult. „Avem un singur liber pe săptămână, sâmbăta, dar acum sunt mult mai serioasă, cumva realizez că munca aia de când eram eu copil nu a fost în zadar. Pentru că este un sacrificiu, da, să stai departe de familie. Mama nu m-a văzut crescând, mă vedea de două ori pe an sau de trei ori și doar veneam mai înaltă sau mai slabă sau mai maturizată la față. Când îmi era greu, singură mă întăream, nu mă lua nimeni în brațe. Chiar dacă vorbeam la telefon cu mama sau cu sora mea, nu le puteam spune tot, pentru că știam că le va afecta. Dacă îi spuneam mamei că mi-e greu, îmi spunea să vin acasă, iar eu știam că acasă nu mă așteaptă nimic altceva decât o nouă zi la pământ... (râde). Îmi plăcea munca la țară, dar în momentul în care începusem viața asta, parcă îmi doream să nu o fi început degeaba. Atât de matură eram la 11 ani, încât mi-am zis că, dacă e să-mi sacrific viața pentru ceva, măcar să o sacrific cu un scop. Și am sacrificat timpul cu familia. Acum nu mă plâng, am destul timp pentru ei și îmi doresc să îmi aduc părinții la București, lângă mine, dar mama e greu de convins, încă nu vrea”, continuă tânăra bucovineancă.

Am vorbit cu Magdalena cum a depăşit ea singură momentele de eșec în drumul spre victorie, cum s-a ridicat. Știe doar că trebuia să o ia de la capăt, ca să merite sacrificiul: „Au fost momente foarte grele și sincer chiar nu știu cum m-am ridicat. Doar mă gândeam că a fost, a trecut deja, iar mâine trebuie să o iau de la capăt. Și să încerc să pot mai mult, să îmi îmbunătățesc tehnicile, că avem anumite tehnici, să văd cum mă refac fizic, căci contează mult refacerea fizică la noi. Mă gândeam mereu ce pot îmbunătăți, atunci când greșeam. Nu-mi iese mâine, încerc poimâine și tot așa. Da, sunt oameni care poate au nevoie de o îmbrățişare, au nevoie să fie împinși de la spate. Ei bine, eu nu am avut asta, dar în momentul în care nu ai, nu poți să te lași. Cumva am conștientizat mereu fiecare doborâre, de fiecare dată când m-am împiedicat și am căzut. Și știam că dacă nu e nimeni în jur, trebuie să mă ridic singură și asta am făcut. Cred că este cel mai greu să te ridici singur, să conștientizezi că ai căzut, că nu mereu îți dai seama imediat, ci poți să realizezi după vreo trei căzături sau când deja îți rupi piciorul”.

„Rugăciunea mă ajută să îmi relaxez sufletul”

Fiecare experiență pe care o realizează un sportiv are specificul ei. Și cea la care obții cel mai mare titlu, pe podiumul cel mai important, râvnit de orice sportiv, nu seamănă cu nimic. Presiunea de la Jocurile Olimpice de la Paris din 2024, unde echipa feminină de canotaj, la cursa de opt rame și un cârmaci a României, a obținut titlul olimpic, este cea care face diferența. „A fost o presiune foarte mare. Dar când obții titlul cel mai mare la cea mai importantă com­petiție, este ceva ce nu se poate explica. E un soi de bucurie, dar e mai mult. E emoție, e recu­noștință, e împlinire! Împlinirea că ai făcut ceva pentru țara ta, căci steagul acela care se ridică în timp ce se cântă imnul, când ești pe podium, cel mai mare podium, cel olimpic, se ridică pentru România. Nu se ridică culoarea părului meu sau numele meu și al fetelor, ci steagul României! Asta simte orice sportiv. Tot ce facem e pentru țara asta frumoasă, chiar dacă anumite valori se bat astăzi cap în cap. Imnul se cântă pentru România, iar pentru un sportiv, asta e una dintre cele mai mari valori”, mai spune emoționată Maria-Magdalena.

Pentru pregătirea sportivilor la o competiție, mai ales ca Olimpiada, lucrează o echipă mare de oameni, de la antrenori la medici, psihoterapeuți sau kineto­tera­peuți. Rugăciunea însă este personală, iar Magdalena spune că sportivii sunt în general credin­cioși. „Eu așa am fost educată de acasă. Știu însă că atunci când sunt în start și îmi fac o cruce și cer ajutor, trebuie să pun forța pe care o pun în timpul antrenamentului în pală, altfel nu am cum să câștig. E ca în vorba aceea că Dumnezeu nu îți bagă și în traistă, chiar dacă îți dă. Contează mult încrederea pe care o ai în tine. Rugăciunea are un rol foarte important pentru mine, pentru că îmi dă pacea de care am nevoie. De exemplu, când mă apropii de un concurs, pe lângă rugăciunile pe care le fac eu seara și dimineața, mai citesc anumite rugăciuni, acatiste, cuvinte de folos. Iar în momentul în care sunt în concurs am niște rugăciuni speciale pe care le citesc înainte de a merge la bază. Chiar dacă simt emoțiile specifice, totuși când citesc mă liniștesc, nu mai îmi tremură sufletul, pentru că e diferit, inima și sufletul tremură diferit. Adică tremurul inimii semnifică acele emoții de dinainte de concurs care sunt bune, pentru că îți dau adrenalină, dar trebuie să știi să le controlezi ca să te ajute în timpul concursului. Însă când îți tremură sufletul e un pic cam greu, nu știi ce să îi faci. Cumva e nevoie să îți poți muta gândurile de la momentul respectiv și să vizualizezi cursa pe care o ai de făcut ca pe cea de acasă, de la antrenament. Poate e greu să mă fac înțeleasă, dar asta simt. Și rugăciunea mă ajută să îmi relaxez cumva sufletul”.

În finalul discuției noastre, Magdalena mi-a spus și cum i-a schimbat ei viața acest sport: „În primul rând am plecat de la țară, pentru că eu nu știam ce se află dincolo de satul meu, apoi m-a dezvoltat foarte mult fizic și psihic, m-a disciplinat și m-a făcut omul care sunt astăzi. Cred că sportul poate transforma un copil fără visuri într-un adult împlinit care poate avea de toate”.