Un secol de viață

Gheorghe Oncescu este un om hotărât, optimist și pozitiv. Plin de energie, privește totul cu umor și seninătate. Are în lucru planuri și proiecte, unele științifice, altele de importanță națională și chiar internațională. Bate drumuri și bate la uși pentru ele. Nu se lasă. De curând a împlinit o sută de ani.

Trăiește modest, într-un apartament de bloc din apropierea Gării de Nord din București, înconjurat de teancuri de cărți, documente și manuscrise. Are și laptop, dar când l-am vizitat eu nu-i mergea internetul. Este vioi - a insistat să coboare de la etajul 6 și să mă aștepte la ușa blocului -, vorbește tare și clar, și s-a bucurat vizibil că-i calcă pragul cineva, căci trăiește singur de 24 de ani, de când i-a murit soția, cu care a fost căsătorit mai bine de patru decenii.

N-a fost nevoie să-i spun eu că e de-o seamă cu Patriarhia Română, știa prea bine. De altfel, a crescut într-o familie creștin-ortodoxă, care avea acasă icoane, ca mai toate familiile de români: „Din fragedă pruncie mă duceam cu bunica la biserică”. Apoi, la școală, a învățat morala creștină, „era un preot care preda asta”. După cutremurul din 1940, când s-a dărâmat biserica din zona gării, în Poiana Câmpina, oamenii au găsit o casă, fostă prăvălie, în care au continuat slujbele! Chiar dacă azi, la venerabila lui vârstă, nu mai este ceea ce se numește credincios practicant, Gheorghe Oncescu și-a păstrat interesul pentru religie, pentru creștinism, și caută să afle, de pildă, data creării lui Adam! Vrea să știe unde s-o plaseze în istoria Pământului, pe care o studiază asiduu.

Acest studiu, de altfel, este cel care l-a adus în atenția Ziarului Lumina, căci frecventează Biblioteca Națională pentru a se documenta cât mai bine și, când a împlinit un veac de existență, directorul instituției, istoricul Adrian Cioroianu, a prins de veste, l-a felicitat, i-a dăruit câteva cărți și a scris despre el pe Facebook.

Munca și lumina

Gheorghe Oncescu s-a născut în 27 februarie 1925. Gândiți-vă că trăia Victor Babeș și nu se născuse încă Sidney Poitier!

Pe lângă război și alte greutăți, în tinerețe a trecut și printr-o grea încercare medicală: un TBC în zona sacroiliacă l-a ținut la pat un an de zile și nu s-a rezolvat decât prin grefă osoasă. Asta i s-a întâmplat în urmă cu peste 75 de ani și acum e ca argintul viu.

A fost dintotdeauna pasionat de citit și de învățat. „În clasele primare am fost primul din douăzeci de elevi, pe urmă doar al doilea”. A învăţat nu mai puţin de patru limbi străine: franceza, germana, engleza și rusa, ultima fiind obligatorie în acele vremuri. „N-am chiulit de la rusă, n-am avut cum să chiulesc!”, râde din nou și se miră că eu n-am mai prins obligația asta.

A urmat un gimnaziu industrial, apoi cursurile Facultății de Ingineria Petrolului şi Gazelor din București, „ăia cu scormonitul pământului, cu scosul țițeiului, cu învârtitul roților”. În studenție, a locuit într-un cămin de pe strada Sfânta Ecaterina, vizavi de actuala Facultate de Teologie Ortodoxă „Patriarhul Justinian”, iar după absolvire a fost repartizat la Ploiești, la un institut de proiectări, apoi transferat în Capitală ca şef de laborator de activități inginerești în domeniul petrolului. Practica se făcea pe teren, la sonde: „Ca profesor, trebuie să știi ce trebuie să știe ei!” În plus, a făcut inovații și a avut inițiative precum alimentarea cu apă a patru localități de pe raza comunei Ariceștii Zeletin, Prahova. Localnicii i-au cerut: „Scrie ceva despre noi!”, drept care a început să se documenteze despre zonă, plonjând până în geomorfologie, „că asta n-a făcut nimeni!” Lucrarea se va numi „Diacronie și sincronie în regiunea geografică Dealurile Priporului”.

În perioada interbelică a lucrat și a scris la publicația „Munca și lumina”, editată de un oficiu din Poiana Câmpina care organiza și spectacole de teatru. „Știți localitatea? Când mergeți cu trenul la Paris, pe-acolo treceți!”, spune râzând cu poftă. Oficiul avea și o bibliotecă, al cărei secretar a fost, și organiza coruri. „Eu eram tenor doi și mi-au dat și rol solo, am interpretat «Mama»”, zice și începe imediat să cânte, oprindu-se însă repede: „Acum nu mai merge gâtul!” Își amintește și de scandalul stârnit de un aviator, coleg cu el la „Munca și lumina”, care a fugit cu avionul în Iugoslavia la începutul perioadei comuniste, după ce-i spusese: „Munca o văd eu, dar unde e lumina?”

Soția lui Gheorghe Oncescu, Olimpia Manole, era refugiată din Basarabia la Râmnicu Vâlcea. Au avut un fiu, care trăiește la Constanța, fiind la rândul lui tată și bunic, deci Gheorghe Oncescu e străbunic.

Un om care refuză să se plângă

L-am întrebat cum a trăit Al Doilea Război Mondial și răspunsul m-a prins nepregătit: „L-am trăit binișor. Nu l-am trăit rău. Eram la Câmpina, în gimnaziu cu internat, la ora 5 suna înviorarea, pe urmă mergeam la cantină, apoi la ore”. Au fost bombardamente, dar suna alarma anti­aeriană, fugeau pe dealurile din jur, bombele cădeau în vale, în special peste uzină, după care locuitorii se întorceau în oraș.

Mai rău l-a afectat venirea la putere a comu­niștilor: „Eu am crescut într-o atmosferă de corectitudine și disciplină, iar ăștia, bolșevicii, ba mințeau, ba jonglau cu vorbele, ba ziceau că e așa și nu era așa. În plus, nu-mi plăcea că erau cu Cominternul și au fost de acord să se dezmembreze țara pe provincii și abia așteptau să plece Basarabia și Bucovina! Cum se poate așa ceva!? Păi, e țara noastră, n-am avut Război de Independență și Marea Unire!?”

În rest, însă, zice că n-a suferit. Insist, amintindu-i de anii 1980, când nu erau mâncare, căldură, apă caldă... Mă contrazice: „Cum să nu fie căldură? Nu era huzur, sigur, dar n-am suferit de frig. Iar apă caldă... Acum n-am apă caldă!”, spune și izbucnește din nou în râs.

Lucrarea de geomorfologie e departe de-a fi singura preocupare a românului centenar. A depus la Guvern propunerea construirii unei linii de metrou între Chișinău și Iași! Dincolo de utilitate, vă dați seama ce valoare simbolică ar avea!

După o vreme, a fost înștiințat că ideea a fost direcționată către Ministerul Transporturilor. „Nu cred că au direcționat-o bine...”, comentează el cu un zâmbet. Iar acum vrea să se adreseze Consiliului Suprem de Apărare a Țării solicitând un program care să asigure dispariția deosebirilor dintre sat și oraș. Pare ceva utopic și chiar inutil, dar ­Gheorghe Oncescu are un gând precis: să se dirijeze toate resursele în mod egal spre urban și rural, să nu mai fi avantajate orașele!

Cine vrea face

E pasionat de istorie și știe să-ți spună diferențele și legăturile dintre traci, daci și geți. Este abonat la Biblioteca Națională din studenție, pe vremea când aceasta se afla în vechiul sediu, pe Strada Doamnei colț cu Ion Ghica. Deși actuala casă a instituției, modernă și impunătoare, se află la oarece distanță de casa lui, zice că nu-i vine peste mână: ia un singur autobuz, 123, mai merge un pic și pe jos și face ceva mai mult de o jumătate de oră. E drept, este mai departe decât Biblioteca Academiei, dar e mai comodă, are spații aerisite, e luminoasă și „sunt mai riguroși în ceea ce privește funcționalitatea”. De când lucrează la studiul lui, merge acolo și de patru ori pe săptămână. Iar concluzia e simplă și tranșantă: „Cine vrea să citească citește!”

L-am întrebat în final ce i-ar spune unui tânăr de azi dacă s-ar afla față-n față, ce l-ar sfătui, ce ar vrea să-i transmită. Mi-a răspuns, mai întâi, chicotind: „De obicei, m-am ferit să dau sfaturi!”, apoi a adăugat cu seriozitate: „Să respecți ceea ce este al altuia, om mai mare sau mai mic. Să nu fii arțăgos cu nimenea, să te adaptezi la majoritate și să faci lucruri utile altora, în sensul dezvoltării. Adică nu ne apucăm să reinventăm roata, acum, când oamenii au telefoane inteligente și laptopuri!”