Biserica din Densuș, locul unde pietrele mărturisesc
„Și Dumnezeu a zis: Să fie lumină!” În aceste cuvinte biblice de început de lume, cu care părintele paroh Alexandru Gherghel deschide monografia Bisericii „Sfântul Nicolae” din Densuș, județul Hunedoara, se descoperă legitimitatea înveșnicită a sfântului locaș. Aici, piatra se face pe sine vorbitoare și cheamă, precum un sacerdot: „Veniți de luați lumină!”. Și cine trece pragul bisericii spune: „Hristos a înviat!”. La Densuș, taina se revelează generos pe sine, dar rămâne un continuu nepătruns.
În acest paradox al tăcerii mărturisitoare, biserica de la Densuș își poartă prin veacuri verticalitatea și autenticitatea, ca pe o dăruire continuă. Din acest motiv, tot ceea ce se știe, se presupune ipotetic sau se rostește despre ea se trăiește pur și simplu. Atât. Se împropriază ca adevărul Sfintei Liturghii, ce nu are nevoie de explicații. Și, în această stare, ce te îmbracă de cum treci pragul sfântului locaș, totul se aude. Pentru că piatra Densușului... vorbește. Glasul ei, cuvintele ei se adresează direct inimii. Și ce mai poți întreba? Ce neînțeles te mai poate chinui, de vreme ce și piatra, și legenda, și istoria se legitimează, cu aceleași drepturi, aici? În acest înțeles și-a reconfigurat existența o tânără familie din București, care s-a cununat la Densuș. A vândut tot și s-a mutat în taina acestei tăceri, ca să se poată trăi pe sine ca răspuns permanent la chemarea Bisericii lui Hristos.
O istorie unică și tulburătoare
Vom face acum cunoscute câteva date istorice, mai mult sau mai puțin validate, legende și ipoteze despre această unică și cea mai veche biserică din țară, cu hramurile „Sfântul Proroc Ieremia” și „Sfântul Ierarh Nicolae”, ca să se întregească chipul ei, oricum întregit în taină, doar din nevoia unei reconfirmări proprii a stării ce ne-a cuprins când i-am atins obrazul.
Biserica, ridicată din pietre de râu, cărămizi cu inscripții romane, pietre funerare, capiteluri și apeducte, în apropierea capitalei Daciei Romane, Ulpia Traiana Sarmizegetusa, vine către prezentul nostru cu o atestare documentară din 2 iunie 1360. În aceasta apare și numele preotului Dalc din Densuș, care alături de alți cneji, țărani și preoți, este menționat la „un scaun de judecată” al românilor din Hațeg. Săpăturile arheologice din 1961-1963 stabilesc însă că aspectul sfântului locaș este foarte apropiat de cel al bisericilor paleocreștine. Majoritatea istoricilor au fixat anul construcției ei în secolul al XIII-lea. Nicolae Iorga și G.H. Balș, în secolul al XVI-lea, alți istorici, fie în secolul al X-lea, fie în al XI-lea, în timp ce părintele profesor dr. Milan Șesan, în secolul al VI-lea. I. Kovari Laslo lansează teoria că biserica a fost mausoleu ridicat de împăratul Traian în cinstea prietenului său, generalul Cassius Longinus, luat prizonier de Decebal, care s-ar fi sinucis în captivitate. Iar Aron Densușianul, la 1864, prezintă turnul bisericii ca fiind „horn de evacuare a fumului”, de pe un presupus altar al zeului Marte. Sunt alții care spun că biserica a fost construită de goți, iar unii că piatra folosită ar fi fost adusă de la Sarmizegetusa. Inscripțiile și pictura zugravului Ștefan, de la 1433, după unii, din perioada 1420-1430, după alții, sau poate de mai devreme de secolul al XIV-lea, siluetele de cai, de pe unele pietre, ochii sfinților pictați pe pereți, scobiți de turci, numele tuturor preoților (unii dintre ei martiri) care au slujit aici de la 1360 până în prezent, o presupusă inscripție cu semne asemănătoare celor de pe Tăblițele de la Tărtăria, identificată de fotograful Ilie Tudorel, urmele fosilizate ale unor vietăți marine imprimate în pietrele clopotniței, arhitectura bisericii, toate la un loc și multe altele adaugă și ele aportul lor de taină tainei înseși. Care se revelează generos la Densuș, rămânând însă un continuu nepătruns.
Unirea cerului cu pământul
Un singur mare adevăr rostit de părintele Alexandru Gherghel luminează acest paradox: „Ochii sfinților au fost scoși, dar să știți că sfinții de la Densuș văd!” În ochii lor scobiți strălucește lumina Învierii lui Hristos. Vederea ce ne face pe noi să rostim, cu toată convingerea, „Hristos a înviat!” De aceea, cercetătorul Vasile Drăguț spune referitor la acest loc: „Ar trebui să ne descălțăm de la poartă pentru că noi călcăm pe urmele moșilor și strămoșilor noștri, care și-au păstrat credința, dându-și sufletul pentru ea”. Ar trebui să ne descălțăm de la poartă și pentru Sfânta Treime reprezentată în biserică, una dintre cele mai frumoase picturi ale Ortodoxiei, în care Iisus este îmbrăcat în ie românească. Iar Dumnezeu Tatăl ține mâinile pe umerii Lui, în timp ce Duhul Sfânt coboară în chip de porumbel. Despre această icoană, Preasfințitul Părinte Daniil al Daciei Felix, slujitor cândva al Altarului de aici, mărturisea că e mai veche cu câteva decenii decât mai cunoscuta icoană a lui Rubliov de Zagorsk, de lângă Moscova, datată la 1425, cu care se întrece în frumusețe.
„La Densuș este o deschidere spirituală veșnică spre Dumnezeu. Aici se petrece ceva deosebit. Oamenii care vin nu mai vor să plece. Și eu de dimineață, aproape până seara, stau în biserică. În Sfânta Liturghie trăim veșnicia omului în Dumnezeu. În ea se unește Cerul cu Pământul. Este foarte greu de descris ce simți în momentele acestei lucrări minunate pe care o face Dumnezeu. Și la Sfânta Liturghie să știți că participă toți preoții care au slujit aici, începând probabil de prin secolul al III-lea, când templul păgân s-a transformat în biserică creștină. Și vor sluji până la sfârșitul veacurilor. Și știți ce este copleșitor? Faptul că turma lui Hristos este mică. Dar fericit va fi părintele care Îl va primi pe Hristos în biserica asta, împreună cu credincioșii, la sfârșitul veacurilor! Eu nu cred că toate pietrele din zidul sfântului locaș au fost aduse de la Sarmizegetusa, de vreme ce satul este plin de asemenea vestigii. În perioada habsburgică, ocupanții le-au distrus însă pe toate cele dacice, în special pe cele de marmură. Dar de zidurile bisericii nu s-au putut atinge. De ce? Pentru că acolo, între pietrele lor, s-a săvârșit Sfânta Liturghie. Și Hristos le-a apărat și le va apăra până la sfârșitul veacurilor. Și este plăcut să-L vezi aici pe Mântuitor îmbrăcat în cămașă populară densușeană, sau la împărtășirea Sfinților Apostoli, purtând o cojocuță pe El, asemenea țăranilor din sat. Mă simt foarte bine în această biserică și aș vrea să mor preot slujind la Altar. Pentru că moartea aduce cu sine Înviere. Înviere se numește și chemarea celor care simt că trebuie să ajungă în această biserică, să se spovedească, să se împărtășească, să vorbească față către față cu Dumnezeu în rugăciune. De aceea, mulți dintre ei trăiesc adevărate minuni. Unii, cărora le dispăruse orice speranță de a mai avea copii, i-au dobândit rugându-se aici. Și apoi i-au închinat lui Dumnezeu. Alții vin cu patimile la vedere. Dar aici, prin lucrarea lui Dumnezeu, se lecuiesc de ele. Și, citind aceste rânduri, mulți dintre ei vor zice: «Și eu am fost unul dintre păcătoșii care au mers întunecați la biserica din Densuș, și acum sunt purtător de lumină!» Densuș este o poartă. O scară și o lucrare prin care ne apropiem de Dumnezeu Cel în Treime. Am cununat aici niște tineri din București, care veniseră la noi fluturând tricolorul. Când am ținut predica, ochii lor străluceau aprinși de o lumină aproape nepământeană. Și m-am bucurat foarte mult că au ales să se cunune, să se unească cu Dumnezeu la noi. Apoi, au vândut tot ce aveau la București și au venit să veșnicească în această taină. Nu în timp, căci timpul poate fi măsurat. Ci în veșnicie. Care este minunată! Să lași totul și să vrei să vii aici, da, asta este minunat! Asta este de fapt menirea și frumusețea lucrării lui Dumnezeu în Biserica noastră”, ne mărturisește părintele Alexandru, luminând la rându-i dialogul nostru, dar adâncind parcă și mai mult taina pietrei Densușului, care vorbește tăcând.
Un alt fel de revedere
Ar fi trebuit să ne luăm la revedere de la Densuș, fie chiar și formal. Am plecat însă tăcuți, știind că în acest mod de mărturisire al nostru subzistă și promisiunea revederii, și răspunsul răspicat la chemarea sacerdotului: Hristos a înviat!
Inimile noastre în schimb își plecaseră genunchii, precum cnejii, țăranii și preoții din vechime, în fața Treimii Sfinte de la Densuș.
De undeva, din toaca veche, ruginită, atârnată de crengile unui pom lângă clopotniță, nu răzbătea ropot de ciocănele, ci străluceau irizații de curcubeu, ca niște broboane de sudoare și sânge, scurse de pe fruntea Blândului Nazarinean. Acesta urca dealul cimitirului din Densuș, la Altarul bisericii de piatră, spre jertfirea euharistică. Recunoscându-L, am mai strigat încă o dată, în tăcerea noastră, „Hristos a înviat!”, știind că El vine să ia asupra Sa toate neputințele firii noastre omenești...