Biserica Domnească de la Curtea Veche, repere istorice

Sărbătoarea Bunei Vestiri este hramul istoric al Bisericii Domneşti de la Curtea Veche. Îna­intea acestui praznic împărătesc este oportun să oferim câteva repere istorice ale celui mai vechi lăcaş de cult al Bucureştiului. Ctitoria domnească din inima Capitalei este cunoscută şi sub numele de Biserica „Sfântul Anton”-Curtea Veche, după cel de-al doilea hram. Acesta este închinat Sfântului Cuvios Antonie cel Mare, a cărui icoană făcătoare de minuni se află de peste un veac şi jumătate în acest sfânt lăcaş şi generează, de atunci, pelerinajul săptămânal de la această biserică, unde din 2017 se află şi un fragment din moaştele marelui avvă egiptean. Din anul 2024, al treilea hram al bisericii este închinat Sfintei Cuvioase Parascheva.

Biserica Domnească este unul dintre monumentele reprezentative ale cetăţii Bucureştilor, singura care se mai păstrează dintre cele existente în Curtea Domnească, numită Curtea Veche după părăsirea Curţii Domneşti, la 1775. Este situată în inima Capitalei, în zona Unirii, lângă Hanu’ lui Manuc, în ceea ce bucureştenii numesc Centrul Vechi. Toţi domnitorii din veacurile XVI-XVIII au avut acest sfânt lăcaş ca loc de reculegere şi rugăciune.

Această biserică a fost zidită în secolul al XVI-lea, pe locul unei biserici de lemn ctitorite de domnitorul Radu cel Frumos (1462-1473), în secolul al XV-lea, care la rândul său a construit peste un paraclis din secolul al XIV-lea din timpul domniei lui Vlaicu Vodă (1364-1377). Se cunoaşte acest lucru în urma săpăturilor arheologice făcute în acest sfânt lăcaş, în urmă cu trei ani. Atunci s-au văzut foarte clar cele trei nivele de zidire eclezială ce au marcat istoria acestui loc, unde de şapte veacuri se săvârşeşte Sfânta Liturghie.

În ceea ce priveşte datarea istorică a actualului lăcaş de cult de la Curtea Veche, un document important este pisania pusă de domnitorul Ştefan Cantacuzino în secolul al XVIII-lea, aflată dea­supra uşii de intrare în biserică şi care menţionează: „Această sfântă şi dumnezeiască beserică, unde să cinsteşte hramul Blagoveştenia preaslăvitei Născătoarii de Dumnezeu şi pururea Fecioarii Mariei, din temelia ei iaste zidită de bătrănul Mircea vodă şi în urmă de fiiu-său, Pătraşco vodă, cu fraţii săi, Radu şi Mircea cel Tânăr, o au înfrumuseţat şi o au zugrăvit”.

Din acest text tragem concluzia că biserica a fost zidită de Mircea Ciobanul, cel mai probabil începută în prima lui domnie şi încheiată în ultima sa domnie. El a condus în trei rânduri Ţara Românească: prima dată între 1545 și 1552; a doua oară între 1553 și 1554 şi a treia oară în perioada 1558-1559. Urmaşul său, Petru cel Tânăr (1559-1568), a terminat şi pictat biserica.

Cronica Ţării Româneşti afirmă că Mircea Ciobanul a făcut „biserica cea domnească din Bucureşti”, unde a fost îngropat la 21 septembrie 1559, dată acceptată în general pentru terminarea construcţiei lăcaşului (Istoria Ţării Româneşti 1290-1690. Letopiseţul Cantacuzinesc, ediţia C. Grecescu-D. Simonescu, Bucureşti, 1960, p. 50). Informaţiile din pisanie şi din cronică sunt confirmate de un document din 13 mai 1563, în care este amintită prima oară Biserica Domnească, de curând terminată (Documenta Romaniae Historica, seria B, vol. V, Bucureşti, 1983, p. 292). Tabloul votiv al bisericii întăreşte rolul de ctitor al domnitorului Mircea Ciobanul alături de soţia sa, Doamna Chiajna.

„Încă de la zidirea ei şi până spre sfârşitul secolului al XVIII-lea, istoria zbuciumată a acestei biserici se va împleti cu istoria curţii domneşti pentru care a fost construită. Vor suferi deopotrivă vitregia vremurilor şi vor cunoaşte aceleaşi nenumărate refaceri şi transformări, în urma multor distrugeri întâmpinate” (Cristian Moisescu, Biserica Curtea Veche, Bucureşti, 1967, p. 5).

Biserica a avut de suferit din cauza turcilor şi tătarilor care au pustiit Bucureştiul, în secolul al XVII-lea. Însă cele mai grave au fost incendiile care au afectat oraşul, în decursul timpului. În august 1712 şi februarie 1718, au fost incendii în Bucureşti care au afectat şi Curtea Domnească (N. Stoicescu, Repertoriul bibliografic al monumentelor feudale din Bucureşti, Bucureşti, 1961, p. 33).

Panait I. Panait subliniază importanţa deosebită a bisericii pentru istoria Ţării Româneşti: „Mulţi dintre domnii ţării, până la Gheorghe Bibescu, au primit ungerea în scaunul bătrânilor Basarabi în acest locaş. Fiind biserica principală a Curţii, aici erau primiţi marii prelaţi ai ortodoxiei răsăritene, unii din solii popoarelor şi statelor vecine”.

Biserica cunoaşte o serie de transformări în vremea domniei lui Ştefan Cantacuzino (1714-1716) menţionate în pisanie: „Iată când a fost acum, în zilele blagocestivului şi creştinului domn, Io Ştefan Cantacauzino voevod, domnia sa, pentru podoaba acestei sfinte biserici, au deschis uşa, fiind foarte strâmtă, făcând-o de piatră precum se vede şi au înfrumuseţat atât pe dinlăuntru cu frumoase icoane şi podoabe, cât şi pe dinafară precum să vede...”

Biserica suferă şi alte modificări, în secolul al XVIII-lea, în timpul domnitorului Constantin Mavrocordat, care măreşte lăcaşul, adăugându-i „două paraclise alăturea cu biserica cea mare” (G. Potra, Documente privitoare la istoria oraşului Bucureşti, I, p. 442).

Lăcaşul a ars parţial în cursul marelui incendiu care a mistuit centrul Capitalei, la 23 martie 1847. Incendiul nu a cauzat însă prea multe stricăciuni bisericii, dar a distrus Biserica „Sfântul Anton”-Puşcărie din apropierea Bisericii Domneşti. O icoană a Sfântului Antonie salvată de la această biserică a fost adusă la Biserica Domnească, care va primi, de la jumătatea veacului al XIX-lea, hramul al doilea în cinstea marelui avvă egiptean. Tot de atunci, acest lăcaş de cult domnesc al Capitalei se va numi Biserica „Sfântul Anton”-Curtea Veche.

După incendiul din 1847 a fost repictat sfântul lăcaş, iar lucrările făcute la exterior au dat o amprentă neogotică monumentului. Lucrurile vor fi îndreptate la începutul secolului XX, când, la iniţiativa istoricului Nicolae Iorga, au început ample lucrări de restaurare, care să aducă monumentul la forma din 1715. Lucrările au fost făcute sub îndrumarea arhitectului Horia Teodora şi s-au desfăşurat între 1928 și 1935.

În urma cutremurului din anul 1977, biserica a avut nevoie de intervenţii pentru consolidarea turlei, afectată de seism. În urma acestor lucrări a fost realizată o nouă pictură în turla lăcaşului de cult, iar în restul bisericii a fost restaurată pictura din 1852.

Ultima etapă de restaurare a monumentului s-a desfăşurat începând cu anul 2007. De aceste lucrări s-a ocupat părintele Gheorghe Zaharia. În anul 2007 a fost restaurată pictura, în 2008 catapeteasma, iar exteriorul bisericii între anii 2009 și 2012. În anul 2023, a fost schimbată pardoseala bisericii. Aceste lucrări au adus sfântul lăcaş la frumuseţea din timpul ctitorilor ei voievozi.

Biserica Domnească de la Curtea Veche este o candelă a credinţei ce arde de cinci veacuri în inima Capitalei României şi unde creştinii vin să se reculeagă şi să se roage Bunului Dumnezeu pentru sănătate, pace, linişte şi mântuire.