Biserica Ortodoxă a Albaniei şi experimentul „primului stat ateist din lume“

Albania este cunoscută şi prin faptul că în perioada comunistă a fost proclamată de liderii ei drept "primul stat ateist din lume". În articolul de faţă prezentăm cititorului mecanismele care au condus la această situaţie excepţională, precum şi situaţia grea prin care au trecut credincioşii ortodocşi din această ţară balcanică.

Conform statisticilor din perioada interbelică, situaţia religioasă a Albaniei se prezenta astfel: 70% din populaţie era de credinţă musulmană, 20% de confesiune ortodoxă, iar 10% de confesiune romano-catolică. Acest mozaic religios este rezultatul unei istorii zbuciumate. În veacul al XIII-lea, nordul Albaniei intră sub influenţă catolică, în timp ce sudul se afla sub controlul despotatului ortodox al Epirului. În veacul al XV-lea începe cucerirea otomană şi trecerea masivă a albanezilor la credinţa musulmană.

Ortodoxia s-a menţinut cu precădere în partea de sud a Albaniei. Alături de ortodocşii albanezi au existat permanent un număr semnificativ de credincioşi aromâni, greci şi slavi, astfel că ortodoxia din zona Albaniei a avut un caracter multietnic. Credincioşii s-au aflat fie sub jurisdicţia Arhiepiscopiei de Ohrida, fie sub cea a Patriarhiei Ecumenice, care a impus limba greacă pentru sfintele slujbe şi a promovat ierarhi şi preoţi de origine greacă.

După proclamarea independenţei (1912) a existat o preocupare pentru impunerea limbii albaneze ca limbă liturgică şi crearea unei ierarhii locale. În septembrie 1922, Congresul de la Berat a proclamat existenţa Bisericii Ortodoxe Albaneze autocefale, fapt care a fost recunoscut de Patriarhia Ecumenică abia în anul 1937, când patriarhul Veniamin I a autorizat funcţionarea Sfântului Sinod al Bisericii Albaneze, sub păstorirea arhiepiscopului Kristofor Kisi.

Ortodoxia albaneză în timpul celui de-al Doilea Război Mondial

Încă de la începuturile guvernării sale, dictatorul italian Benito Mussolini a văzut în Albania unul din punctele de pornire a răspândirii dominaţiei Italiei în Mediterana. După o serie de tratate prin care Italia îşi consolida influenţa economică şi politică în micul stat balcanic, Mussolini a decis, în aprilie 1939, invadarea şi anexarea Albaniei, ca un răspuns la invazia Cehoslovaciei de către Germania hitleristă. Până în septembrie 1943 Albania a fost oficial un protectorat al Regatului Italiei, parte a Imperiului Italian visat de "Il Duce", sub numele de Regatul Albaniei. După ocuparea şi dezmembrarea Iugoslaviei de către trupele Axei şi invazia asupra Greciei, Regatului Albaniei i s-au adăugat teritorii iugoslave şi greceşti locuite de etnici albanezi. Albanezii de credinţă ortodoxă din aceste teritorii au trecut sub jurisdicţia Bisericii Ortodoxe Albaneze.

În timpul ocupaţiei italiene, autorităţile de la Roma, în colaborare cu Vaticanul, au elaborat un program de atragere a albanezilor ortodocşi la Biserica Catolică, prin dezvoltarea Bisericii Unite din Albania. În public, arhiepiscopul Kisi şi-a dat acordul pentru iniţierea unui dialog între ortodocşii albanezi şi Biserica Catolică, însă totul a rămas în stadiul de discuţii.

După capitularea armatei italiene în faţa Aliaţilor în septembrie 1943, Albania a fost ocupată de trupele germane. Este momentul în care războiul de gherilă, care se manifesta încă din perioada ocupaţiei italiene, cunoaşte o escaladare fără precedent. Dintre toate forţele implicate în mişcarea de partizani, comuniştii conduşi de Enver Hoxha erau cei mai numeroşi şi mai bine organizaţi. Ei aveau legături strânse cu mişcarea de partizani ai lui Iosip Broz Tito şi au primit sprijin din partea Aliaţilor, în condiţiile în care alte grupări de rezistenţă au părut că sunt dispuse la un compromis cu ocupantul german.

Pe parcursul anului 1944, partizanii albanezi împreună cu cei iugoslavi obţin victorii decisive, alungând trupele germane din Balcanii de Vest. În paralel, în Albania începe războiul civil pentru controlul asupra ţării, război care este câştigat de comuniştii lui Hoxha, aureolaţi de gloria din rezistenţă şi sprijiniţi de o mare parte a populaţiei, printre care se aflau şi numeroşi clerici de diferite confesiuni. Spre deosebire de aceştia, arhiepiscopul Kisi a menţinut de-a lungul ocupaţiei Albaniei un discurs anticomunist consecvent, apropiindu-se de cercurile naţionaliste şi stabilind legături cu autorităţile germane, văzute ca o pavăză în calea expansiunii gherilelor comuniste. La rândul lor, germanii au căutat să strângă legăturile cu ierarhia albaneză, prin trecerea albanezilor ortodocşi din teritoriile iugoslave şi greceşti anexate la Albania sub jurisdicţia Bisericii Ortodoxe Albaneze în anul 1944 (diocezele de Prizren, Peshkopia şi Struga). Această organizare a fost efemeră, deoarece în scurt timp s-a revenit la frontierele de dinainte de război, sub raport politic şi ecleziastic.

Impunerea dominaţiei comuniste asupra Albaniei

În timpul războiului, Hoxha şi acoliţii săi au declarat că vor respecta libertatea de conştiinţă şi vor permite cultelor religioase să activeze fără oprelişti. Conform declaraţiilor liderilor comunişti, singurii care trebuiau să se teamă erau acei lideri religioşi care s-au dovedit colaboratori cu ocupanţii. Evident, aceste declaraţii erau de natură să risipească temerile în ceea ce priveşte politica religioasă pe care ar fi adoptat-o comuniştii odată cu venirea lor la putere.

Alegerile de la sfârşitul anului 1945 au consfinţit dominaţia absolută a comuniştilor în Adunarea Naţională Constituantă. În martie 1946 era promulgată Constituţia Republicii Populare Albania, în care existau o serie de prevederi ce restructurau raporturile dintre stat şi culte. Astfel, articolul 18 stabilea că toţi cetăţenii au garanţia exercitării libertăţii de conştiinţă, iar cultele religioase sunt libere să-şi mărturisească şi să-şi practice credinţa. Pe de altă parte, erau interzise partidele politice organizate pe criterii religioase şi exploatarea religiei în scopuri politice. Biserica era separată de stat, iar sprijinul financiar pe care cultele îl primeau de la stat era abolit. Cu toate acestea, statul putea să acorde sprijin material comunităţilor religioase, în caz de nevoie. Alte articole interziceau discriminarea cetăţenilor pe baze religioase şi dreptul de vot al acestora indiferent de confesiune.

Toate aceste prevederi s-au menţinut în constituţiile succesive ale Albaniei comuniste până la Revoluţia Culturală din anii â60. Analizând strict din punct de vedere legislativ, măsurile luate se încadrau în regimul firesc al unui stat laic modern, în care privilegiile pe criterii religioase erau excluse. Într-o societate atât de diversă din punct de vedere religios cum era Albania, acest efort de uniformizare a statutelor diferitelor confesiuni reprezenta şi un gest de egalizare şi uniformizare a statutului cetăţenilor. Amestecul în treburile bisericeşti şi slăbirea influenţei acestora în rândul populaţiei s-au produs pe căi ocolite, la fel ca şi în alte ţări comuniste. Astfel, religia a fost scoasă din şcolile publice, bisericile şi moscheile nu au mai avut posibilitatea să organizeze cursuri catehetice. Reforma agrară din 1945 a redus considerabil posibilităţile economice ale cultelor. De asemenea, publicaţiile religioase erau supuse unei cenzuri prealabile şi, mai grav, statul şi-a rezervat dreptul de veto în ceea ce priveşte alegerile ecleziastice.

Alături de aceste măsuri cu caracter administrativ, au existat acţiuni de intimidare a clericilor sau de organizare de grupuri de presiune, cum a fost în cazul Bisericii Ortodoxe crearea Uniunii Preoţilor Ortodocşi.

O atenţie specială a fost acordată arhiepiscopului Kisi, acuzat de colaboraţionism cu puterile Axei şi de obstrucţie în reformarea în spirit "democratic" a Bisericii, acesta fiind forţat să părăsească scaunul arhiepiscopal în decembrie 1948. În locul său a fost ales episcopul Pashko (Paisie) Vodica, episcop de Korçe. Alegerea sa nu a fost recunoscută de Patriarhia de Constantinopol, care a considerat depunerea lui Kisi drept un amestec nejustificat în afacerile Bisericii. Situaţia s-a reglementat oarecum abia după decesul arhiepiscopului Kisi, în anul 1958.

Scoaterea arhiepiscopului Kisi din scaun a însemnat şi o reformă cvasitotală a Sfântului Sinod. În această perioadă au fost închişi episcopii Visarion de Elbasan, Irineu de Apollonia, Agatanghel de Berat, Irineu, locţiitor de episcop de Korçe şi Gjirokaster. Locul lor este luat de episcopii Kiril de Berat, Filotheu de Korçe, Damian de Gjirokaster şi Sofronie, episcop sufragan.

În ianuarie 1949, un decret de stat cerea celor patru culte recunoscute "naţionale" din Albania (musulmanii sunniţi, musulmanii bektashi, creştinii ortodocşi şi romano-catolici) să depună de urgenţă noi statute de organizare şi funcţionare, statute alcătuite de fapt de guvern, prin care cultele erau obligate să-şi declare loialitatea faţă de regimul comunist. În cazul Bisericii Ortodoxe, noul statut a limitat rolul Sfântului Sinod numai la chestiuni religioase, afacerile de natură administrativă fiind încredinţate unui consiliu mixt de clerici şi laici, prin care statul putea controla mult mai uşor chestiunile economice şi administrative ale Bisericii.

Până în anul 1961 Biserica Ortodoxă a Albaniei a întreţinut legături strânse cu celelalte Biserici Ortodoxe surori, cuprinse în lagărul sovietic. După această dată, ruptura autorităţilor comuniste albaneze de URSS şi apropierea de China comunistă a însemnat izolarea totală a ortodoxiei din Albania, într-o perioadă în care celelalte Biserici Ortodoxe din lagărul sovietic aveau posibilitatea să se implice în mişcarea ecumenică. Această izolare nu a însemnat decât un prim pas într-un experiment de inspiraţie maoistă unic în Europa.

Enver Hoxha şi varianta albaneză a Revoluţiei Culturale maoiste

În februarie 1961, cu prilejul celui de-al patrulea Congres al Partidului Muncii din Albania, Enver Hoxha şi Mehmet Shehu au criticat dur îndepărtarea unei părţi a lumii comuniste de valorile "autentice" ale marxism-leninismului. Forţele care doreau să păstreze nealterată învăţătura corifeilor comunişti trebuiau să-şi strângă rândurile şi să lupte deopotrivă împotriva imperialismului şi a trădătorilor cauzei marxist-leniniste. Hoxha a afirmat că era momentul ca Albania să treacă la construirea unei societăţi "complet socialiste", fapt care presupunea crearea unui "om nou", cu noi idei şi cu o nouă morală, iar rămăşiţele trecutului trebuiau şterse pe vecie. Alături de dorinţa liderilor albanezi de a transforma micul stat balcanic într-un model de societate comunistă, scopul acestui demers a fost uniformizarea naţiunii albaneze.

Din această perspectivă, diversitatea religioasă a Albaniei era un factor deranjant. Din acest motiv, religia şi cultele religioase au constituit o ţintă privilegiată a Revoluţiei Culturale şi ideologice. Prin acest program, mai multe religii urmau să fie înlocuite de una singură: ateismul comunist.

Campania ateistă iniţiată de Enver Hoxha capătă un caracter sistematic distructiv din martie 1966. Printr-o scrisoare deschisă, liderii comunişti albanezi s-au adresat poporului cerându-i să-şi revitalizeze "conştiinţa revoluţionară". În februarie 1967 este elaborat un document privind "lupta împotriva religiei şi a prejudecăţilor religioase", document în care se stipulează limpede că toate edificiile de cult vor fi închise, iar serviciile religioase, fie şi cele din spaţiul privat, vor fi complet interzise.

Modul de acţiune împotriva cultelor religioase a fost inspirat de Revoluţia Culturală maoistă. La fel ca în China, tinerii studenţi au manifestat "liber" împotriva prezenţei jignitoare pentru o societate comunistă a unor lăcaşuri de cult. În urma intervenţiilor "tinerei generaţii", prin decizie de stat, toate lăcaşurile de cult au fost declarate închise în mai 1967 (în cazul Bisericii Ortodoxe au fost închise 608 lăcaşuri). Un lucru de neimaginat s-a petrecut cu cimitirele, din care au fost scoase pietrele de mormânt cu simboluri religioase, acestea fiind înlocuite cu alte pietre, pe care se afla doar numele celor decedaţi.

Cum credinţa individuală nu putea fi eliminată prin măsuri administrative, s-au organizat bande în stil maoist care puteau ancheta pe oricine era bănuit de atitudini neconforme cu convingerile marxist-leniniste şi care aveau acces liber în casele oamenilor pentru a descoperi, confisca şi distruge materiale documentare şi obiecte cu caracter religios.

La fel ca în China, reprezentanţii cultelor religioase au fost supuşi la umilinţe în public. Preoţii ortodocşi erau dezbrăcaţi în public de veşmintele preoţeşti, li se rădea barba, erau umiliţi de "revoluţionari" şi forţaţi să se declare "laici". "Constatând" spiritul societăţii, autorităţile au considerat ca desfiinţat complet clerul de orice confesiune, interzicând portul uniformelor clericale. Cei reticenţi şi care încercau să desfăşoare servicii religioase în mediu privat erau arestaţi şi internaţi în lagăre de reeducare.

În paralel a început o campanie dură de educaţie ateistă în şcoli şi colectivele de "oameni ai muncii". Sărbătorile religioase au fost înlocuite cu cele naţionale, iar absurditatea a mers atât de departe, încât mulţi albanezi au fost forţaţi să-şi schimbe numele deoarece avea legătură cu calendarul creştin.

Alături de preoţii lor au fost "concediaţi" şi ierarhii Bisericii Ortodoxe a Albaniei. Urmaşul lui Paisie, arhiepiscopul Damian Kokonesi, a fost arestat, deţinut şi mai apoi eliberat, decedând în anul 1973.

Renaşterea ortodoxiei în "primul stat ateist din lume"

În septembrie 1967, Albania a fost proclamată oficial drept "primul stat ateist din lume", următorul gest fiind abrogarea statutelor de funcţionare ale cultelor religioase, din moment ce acestea nu mai existau.

Noua situaţie religioasă din Albania era consfinţită prin Constituţia din decembrie 1976, în care se spunea: "Statul nu recunoaşte nici o religie oricare ar fi ea şi sprijină propaganda ateistă cu scopul de a ridica nivelul valorilor materialismului ştiinţific în conştiinţa poporului". Erau interzise complet formarea de organizaţii religioase şi participarea la acţiuni cu caracter religios, integrarea acestor prevederi în Constituţie arătând că lupta împotriva religiei era un obiectiv permanent al Albaniei comuniste. Constituţia din 1976 a rămas valabilă până în 1991, când noile autorităţi au legalizat practicarea religiei în Albania.

Din această perioadă cruntă, Biserica Ortodoxă a Albaniei a ieşit complet distrusă. Conform unor date, în anul 1991 mai supravieţuiau doar 15 preoţi şi trei diaconi, toţi bătrâni şi neputincioşi. Multe dintre bisericile închise fuseseră demolate, iar multe obiecte din patrimoniul bisericesc, distruse. În aceste condiţii, Biserica Ortodoxă Albaneză trebuia reconstruită pornind de la zero.

 

 

Meritul renaşterii ortodoxiei albaneze îi revine în mare parte eminentului cărturar Anastasios Yannoulatos, trimis în misiune în Ţara Vulturilor de Patriarhul Ecumenic în anul 1991. Recunoscut de credincioşii albanezi drept arhiepiscop al lor, Arhiepiscopul Anastasios a fost confirmat ca primat al Albaniei de Patriarhul Ecumenic şi de autorităţile albaneze. După o muncă uriaşă de aproape 20 de ani, bilanţul este remarcabil: o ierarhie albaneză renăscută, biserici redeschise şi multe reconstruite, crearea unor instituţii de învăţământ teologic, respectarea diversităţii etnice a ortodoxiei albaneze. În zilele noastre, ponderea Bisericii Ortodoxe în Albania este aproximativ aceeaşi cu cea de dinainte de 1945.