Biserica „Sfântul Ilie” din Câmpulung, ca o respirație a veșniciei

Există locuri unde timpul se face pe sine veșnicie. Biserica „Sfântul Ilie” din Câmpulung Muscel, la cei 400 de ani de existență împliniți, nu este doar o zidire de piatră, ci și o inimă care bate în mijlocul cetății, un altar viu unde generații după generații vin cu credință, cu speranțe, cu lacrimi, cu mulțumiri, cu neputințe să se închine și să se roage lui Dumnezeu. Astfel, cele patru veacuri trecute nu mai sunt timp, ci răbdarea Creatorului care lucrează în istorie. În această tainică petrecere se va înscrie și viitorul proiect de restaurare a sfântului lăcaș, ai cărui primi pași au fost deja făcuți.

În tăcerea zidurilor ei se ascund nume uitate, dar cunoscute în Cer; în lumina lumânărilor aprinse de-a lungul secolelor se citește credința unui popor care nu s-a desprins de Dumnezeu nici în vremuri de încercare. Aici, fiecare Liturghie a fost o punte între pământ și cer, iar fiecare rugăciune a devenit o respirație a veșniciei în timp”. 

Am descoperit aceste inspirate cuvinte într-o broșură apărută cu prilejul sărbătoririi celor 400 de ani de existență a bisericii muscelene, pe care ne-a dăruit-o părintele paroh Andrei Posu, în această vară, când am vizitat-o și noi. Ele vorbesc, în fond, nu numai despre un ceas aniversar, sau despre o clădire istorică, ci mai ales despre o lucrare vie a lui Dumnezeu în rândul oamenilor.

Despre paza și trecerea acestui sfânt lăcaș, care se pregătește să primească un veșmânt nou, prin focul istoriei, prin schimbările lumii și prin inimile celor care au slujit-o, o slujesc și o iubesc necondiționat, căci ea a fost și va rămâne altar al credinței, loc al împăcării și al ridicării sufletelor sub ocrotirea marelui Proroc Ilie Tesviteanul, care mijlocește neîncetat înaintea lui Dumnezeu pentru toți cei care îi trec pragul.

Patru veacuri de istorie

Un lăcaș cu o asemenea vechime poartă cu sine, fără îndoială, și o istorie bogată, fiind unul dintre cele mai vechi din vechea urbe musceleană, care aparținea negustorilor. Biserica se află și astăzi în partea central-vestică a municipiului, fiind situată lângă piața veche a orașului, unde pe vremuri se organiza târgul de Sfântul Ilie, de la care și-a dobândit și hramul. Târgul fusese transferat de sub Muntele „Sfântul Ilie” de pe culoarul Rucăr-Bran, ținându-se în acest loc din secolul al XV-lea până la 1647, când a fost strămutat de Matei Basarab lângă Mănăstirea Negru Vodă. Vreme de 45 de ani, biserica a fost filie a Parohiei Biserica Domnească, iar de la 1 ianuarie 1938 a fost ridicată la rang de parohie. 

Pe la 1480, pe locul ei exista un lăcaș de lemn. Actuala biserică datează de la 1626, din timpul domniei lui Alexandru Coconul (1623-1627), fiul lui Radu Mihnea, fiind ridicată de jupân Ghinea Mustachii, cu sprijinul preotului Ene, după cum reiese din pisania transcrisă într-un document din vremea lui Kiseleff, aflat la Arhivele Statului. Piatra pe care era scrisă aceasta a dispărut, fiind folosită, probabil, alături de alte lespezi cu inscripții șterse la pardoseala sfântului lăcaș. Între 1712 și 2012 a suportat numeroase reparații. Lângă poarta dinspre răsărit a existat Școala Domnească, mutată aici la 1792 de Mihail Șuțu voievod, care a funcționat până în timpul revoluției lui Tudor Vladimirescu. 

În curtea bisericii a fost cândva cimitir, în care s-a ridicat ansamblul funerar al familiei Urianu, mutat în curtea Mănăstirii Negru Vodă, din care pe loc au rămas doar câteva lespezi inscripționate. Tot aici se mai află o cruce de calcar de la mormântul fostului protopop Dimitrie Roșanu, apoi o alta din piatră de Albești, ridicată în timpul lui Șerban Cantacuzino de către Constantin Pitar.

Biserica istorică este de tip trilobat, fiind pictată la interior. Cercetările au scos în evidență trei straturi de zugrăveală. Urme din cel de-al doilea se observă în pronaos, reprezentând Judecata obștească și Tăierea capului Sfântului Ioan Botezătorul, realizat înainte de 1790. Actuala pictură, destul de degradată, a fost realizată în ulei de către Belizarie Paraschivescu, din Domnești-Muscel, la 1890. Sfinții sunt pictați aproape în mărime naturală, în stil neobizantin. Spre exterior, biserica are trei uși: cea principală, din vest, una secundară, de intrare laterală în pridvor, la sud, și încă una de intrare în Sfântul Altar, dinspre sud.

Sub bolțile sfântului lăcaș s-au înălțat mii și mii de rugăciuni, iar fiecare dintre ele a lăsat o urmă nevăzută în istoria acestui loc binecuvântat. Biserica nu este doar trecut, ci și prezent viu și chemare spre viitor, spre veșnicie. Aici au slujit de-a lungul vremurilor mai mulți preoți cunoscuți cu numele, alături de alții neștiuți. Prin slujirea lor, lucrarea Bisericii merge mai departe, iar credința rămâne vie în inimile oamenilor. 

Un amplu proiect de reabilitare

Despre proiectul de reabilitare care urmează a se implementa aici ne-a vorbit părintele paroh Andrei Postu: „Fiind foarte veche, biserica necesită reparații majore. Eu slujesc în ea de mai bine de un an. De când am venit, am început demersurile pentru a reabilita acest sfânt lăcaș. Primul lucru pe care l-am făcut a fost demersul pentru rectificarea titlului de proprietate, emis greșit. De îndată ce acest lucru va fi finalizat, vom contacta persoanele abilitate pentru a întocmi un proiect amplu de restaurare a întregii biserici. Adică pictura, fațada, acoperișul, sistemul de încălzire și toate celelalte. Construcția este clădire istorică de grad A. Suntem o parohie mică, cu aproximativ 250 de enoriași, care vor fi foarte bucuroși să vadă realizat acest proiect.

Când am ajuns aici, am fost impresionat în primul rând de Biserica cea vie, adică de oamenii care au fost foarte primitori cu mine, făcându-mă ca într-o perioadă foarte scurtă să mă simt ca aparținând acestei comunități. Apoi lăcașul de cult, care este foarte frumos și poartă o încărcătură aparte, m-a emoționat. În planul lui Dumnezeu, eu am fost hirotonit ca preot la «Mănăstirea Sfântul Ilie»-Paltinul, de la Piscul Negru, de pe Transfăgărășan, pentru ca după aceea să ajung paroh la această biserică, care poartă același hram, ceea ce cred eu că lucrarea mea aici trebuie să se săvârșească. 

Pictura este foarte frumoasă, la fel și împrejurimile, mă bucură de asemenea faptul că avem o curte destul de mare, care, atunci când va fi implementat proiectul, o putem amenaja ca să arate ca un colț de rai. Nu doar biserica să fie tinda Împărăției lui Dumnezeu, ci și jur-împrejurul ei. 

Se remarcă în mod deosebit, deasupra catapetesmei, doi șerpi, care înseamnă că trebuie să fim înțelepți ca ei, cum se spune în Sfânta Scriptură. E un element ornamental mai rar întâlnit. Avem moaște de sfinți, icoanele de catapeteasmă sunt și ele foarte vechi, avem obiecte liturgice la fel de vechi, unele scoase din uz. Ne dorim ca, într-un viitor nu prea îndepărtat, parte din acestea să le expunem într-un muzeu al parohiei, spre bucuria tuturor”, mărturisește părintele paroh.

Lumea văzută dinspre Biserică

L-am rugat apoi pe părintele Andrei Postu să ne spună cum se vede lumea în care trăim noi, cei care venim și plecăm, străbatem vremuri de încercare, uneori bucurii, dar și lacrimi. 

„De cele mai multe ori, noi, preoții, suntem tentați să analizăm lumea, mai ales prin prisma comportării credincioșilor. De regulă, cei care vin la biserică au un ritm al lor, aparte. Par un pic rupți de ceea ce se întâmplă în lumea contemporană și de aceea lucrurile pentru ei se înfățișează mai liniștite, mai așezate. Privind însă la modul general, la ceea ce se întâmplă în toate comunitățile, observăm că, într-adevăr, în lumea de astăzi există multe tulburări. Cred că acestea ni se par grele, pentru că le trăim. Dacă citim în viețile sfinților sau ne întoarcem în istoria biblică, avem impresia că lucrurile au fost mai ușoare, deoarece le cunoaștem doar din scrieri. Dar, dacă ne uităm atenți, chiar de la Facerea lumii, îi vedem pe cei doi părinți care asistă la crimă între copiii lor, îl vedem pe Iosif vândut de frații săi, vedem poporul evreu în robia egipteană, Îl vedem pe Mântuitorul Însuși vândut de către unul dintre ucenicii Săi. Adică, totdeauna, au fost vremuri tulburi. Contează foarte mult cum ne raportăm noi la ele și cum știm să ne căutăm liniștea. Iar Biserica este locul, prin excelență, unde ne putem găsi pacea adevărată. 

Biserica noastră este cercetată de «tineri de toate vârstele», cum spunea Preafericitul Părinte Patriarh Daniel. Materializarea proiectului pe care ne dorim să-l realizăm va fi în primul rând un motiv de bucurie, pentru că fiecare înnoire, începând cu înnoirea sufletească și până la cea materială, bucură totdeauna. Noi sperăm ca acest proiect, odată terminat, să fie doar începutul pentru altele, întrucât ne dorim să extindem activitatea bisericii cu acțiuni filantropice, culturale, pentru că știm că întotdeauna Biserica a jucat un rol important în societate. Asta nu înseamnă că nu suntem implicați în asemenea activități și în prezent. 

Avem în parohie un cor de bărbați și unul de femei, ale căror glasuri înalță rugăciunea și aduc frumusețe sfintelor slujbe, transformând cântarea într-o adevărată mărturisire de credință și sensibilitate duhovnicească. Dar, după consolidarea zidurilor lăcașului și toate celelalte lucrări pe care intenționăm să le realizăm, gândesc că trebuie să ne concentrăm mai mult pe zidirea Bisericii celei vii. În prezent, parohia noastră împreună cu cea din Fundeni și cu alți binevoitori susțin o cantină socială, desfășoară multe activități cu tineretul, realizează periodic și un cerc de pictură cu copiii, dar lucrurile vor sta altfel când vom avea un spațiu adecvat pentru asemenea activități, care vor putea fi programate cu regularitate. Asta, cu atât mai mult cu cât și eu, și cântărețul bisericii pictăm. Orice exprimare artistică, orice act artistic pus și în slujba celorlalți reprezintă un prilej de bucurie”, ne-a spus părintele Andrei Postu.

După ce am admirat frumusețea locului și a lăcașului în care ne-am petrecut și noi câteva clipe de liniște, în drum spre orașul nostru din ce în ce mai înstrăinat, ne-am gândit la miile de copii care au fost aduși aici spre luminare, prin taina Botezului; la miile de familii care s-au unit aici în fața Sfântului Altar; la cei încercați și plecați la Domnul, la cei bolnavi pentru care s-au slujit Sfinte Masluri, la clopotul care vesteşte bucuria marilor sărbători, dar care și plânge împreună cu enoriașii în vremuri grele, ne-am bucurat ca niște oameni obosiți care caută pacea. Ca niște întristați care caută mângâierea și ridicarea după căzătură. Și am recitit, cu respect, în taină, câteva versuri scrise de Constantin Moise în pliantul amintit, ca o prevestire a ceea ce va fi, după restaurare, secularul Altar de lângă fostul târg din urbea musceleană: Tu, lăcaș de-nchinăciune,/ O să intri în vecie,/ Vrednic de al tău renume/ Biserica „Sfântul Ilie”...