Biserica voievozilor din Moldova

▲ Biserica „Sfântul Nicolae“ - Domnesc este prima din Iaşi atestată documentar ▲ A fost construită la porunca Sfântului Voievod Ştefan cel Mare, între 1491-1492 ▲ A fost extinsă în timpul lui Antonie Ruset, de o parte şi de alta amenajându-se două paraclise, în care se slujea în limbile slavonă şi greacă ▲ Ceea ce vedem astăzi este urmarea ultimei restaurări, efectuată între 1888-1904, în timpul regelui Carol I ▲ Fiind situată în imediata vecinătate a vechii Curţi domneşti şi pentru faptul că aici au fost înscăunaţi aproape toţi domnii Moldovei, de la Despot vodă până la Alexandru Ioan Cuza, biserica se numeşte „Sfântul Nicolae“ - Domnesc ▲

Paul Beke, călător străin în Ţările române în secolul XVII-lea, spunea că toată podoaba oraşului Iaşi este mulţimea bisericilor. Tocmai de aceea, cândva capitala Moldovei a căpătat denumirea de „oraşul cu 100 de biserici“. Printre acestea se numără şi ctitoria Sfântului Voievod Ştefan cel Mare din mijlocul oraşului. „Sfântul Nicolae“ - Domnesc e numele sub care o cunosc toţi cei care locuiesc aici sau care îi vor fi trecut cândva pragul. Vizitând Iaşul prin secolul al XVI-lea, veneţianul Tomaso Alberti menţiona că biserica domnească a lui Ştefan era singura clădire din piatră din tot târgul care, până la începutul secolului al XVII-lea, rămăsese tot din lemn. Se ştie că, în secolul al XVI-lea, în Iaşi erau cam zece biserici (notează aceasta, în jurnalul său de călătorie, şi rusul Trifon Corobeinicof, care a vizitat Moldova în 1593), iar dintre acestea Biserica „Sfântul Nicolae“ - Domnesc era de căpetenie. Aceasta este, totodată, şi prima biserică atestată documentar în oraşul Iaşi (menţionat pentru prima dată în documentele interne la 25 mai 1434). Biserică, o casă domnească şi alte anexe În primul deceniu al secolului al XV-lea, Alexandru cel Bun începea construcţia Curţii Domneşti, în jurul căreia avea să se extindă apoi Iaşul. Cu timpul, zidurile curţii domneşti s-au deteriorat, astfel încât în 1492, Sfântul Voievod Ştefan cel Mare, domn al Moldovei între 1457-1504, a dat poruncă să fie refăcute acestea. Cronicarii spun că după o bătălie sângeroasă cu cazacii, la Grumăzeşti, Ştefan s-a întors prin Iaşi, unde descălecând şi reculegându-se o bună bucată de vreme, a hotărât clădirea unei frumoase biserici pe care i-a închinat-o Sfântului Ierarh Nicolae. După cum citim în pisanie, biserica a fost zidită între 1 iunie 1491-10 august 1492. Această biserică avea să îmbrace architectura specifică bisericilor ştefaniene. După Viorel Erhan, biserica era zidită din piatră fasonată şi cărămidă, cu contraforţi în exterior, în plan triconc, cu cele trei abside semisferice în exterior şi interior, cu pronaosul mult mai larg decât restul navelor şi cu perete despărţitor între pronaos şi naos. Avea faţada din piatră, cărămidă aparentă şi teracotă, decorate în partea superioară cu două rânduri de ocniţe - în care erau pictate figuri umane şi animale fantastice - precum şi cu discuri smălţuite, diferit colorate. O singură turlă se înălţa zveltă deasupra acoperişului ţuguiat, şi aceasta împodobită la rândul ei, cu ocniţe. În jurul bisericii s-au construit apoi clădiri cu destinaţii diverse şi o casă domnească. Biserica era înconjurată de un zid masiv din piatră. Şi astăzi putem vedea fragmente din aceste ziduri. După obiceiul cunoscut, ctitorul a înzestrat noul lăcaş de cult cu toate cele necesare săvârşirii serviciilor religioase, printre acestea numărându-se şi obiecte de mare valoare. Înainte de 1568, Alexandru Lăpuşneanu, domn al Moldovei între 1552-1561 şi 1564-1568, a construit un pridvor cu două intrări (una la nord şi alta la sud), care depăşea cu mult suprafaţa bisericii. Nartexul, împărţit în două era destinat înhumării voievozilor, iar biserica (prin mutarea în 1565 a capitalei de la Suceava la Iaşi) urma să devină Catedrală mitropolitană. Această biserică a fost aleasă pentru a fi catedrală mitropolitană deoarece se afla în imediata apropiere a curţii domneşti şi pentru că era cea mai mare biserică din Iaşi. A servit drept Catedrală mitropolitană până la 15 iunie 1695 (când s-a terminat de zidit Biserica Stratenia), cu o mică întrerupere între anii 1639-1653, în timpul domniei lui Vasile Lupu, când biserica Mănăstirii „Sf. Trei Ierarhi“ devenise „Catedrală mitropolitană“. Biserica „Sf. Nicolae“ - Domnesc era pentru Moldova ceea ce pentru Franţa era Notre Dame de Reims, pentru Imperiul German din Evul Mediu Catedrala din Aachen sau pentru Rusia Catedrala „Adormirea Maicii Domnului“ din Kremlinul Moscovei. Biserica era numită şi a „Sfântului Nicolae cel bogat“, în opoziţie cu o altă biserică din Iaşi, a „Sfântului Nicolae cel sărac“, construită de un Luca, pârcălab de Chişinău, în a doua jumătate a secolului al VIII-lea. Domnul era miruit pe solee, în faţa uşilor împărăteşti Astfel, îndeplinind acest rol, biserica domnească a Iaşului a găzduit ceremoniile de ungere cu mir a aproape tuturor domnitorilor Moldovei, de la Despot Vodă (1561-1563), până la Alexandru Ioan Cuza (1859-1866). În legătură cu „miruirea“ domnitorilor, Ion Neculce scria: „Fiecărui domnitor, care intra pentru prima oară în ţară, i se făcea slujba oficială la Sfântul Nicolae... Domnitorul ales sau numit de către turci era condus la «biserica domnească» cu alai mare. În pragul bisericii venea înainte-i mitropolitul, precedat de doi purtători de făclii, îl tămâia cu cădelniţa şi, prezentându-i spre sărutare sfânta cruce şi sfânta Evanghelie, el, după ce se închina, intra în biserică. Mergea apoi domnul la altar şi trebuia să îngenunchie la uşile zise împărăteşti şi să puie capul la marginea sfântului altar, unde mitropolitul îi punea peste cap omoforul şi citea cu voce tare rugăciunile obişnuite a se citi la încoronarea împăraţilor ortodocşi, apoi îi ungea fruntea cu Sfântul mir. După împlinirea acestor datini, domnul se ridica şi săruta cu evlavie atât Sfânta Masă, cât şi sfintele icoane. Apoi venea în mijlocul bisericii şi mitropolitul îi punea pe cap coroana de aur strălucitoare cu pietre scumpe, şi - pe când psalţii cântau axionul (n.r. - imn de slavă) - mitropolitul, ridicându-l de braţul drept şi marele postelnic de braţul stâng - îl aşezau pe tronul cu trei trepte, care este la păretele drept al bisericii... După ce să făcea apoi apolisis (n.r. - momentul care marchează sfârşitul slujbei), domnul era îmbrăcat chiar în biserică cu caftan domnesc, asemenea şi boierii cei mari... Terminându-se acestea, domnul, petrecut de mitropolit şi de toată asistenţa, încăleca şi se întorcea la curte“ (G. Adamescu, 1942). Noul domnitor săruta mâna mitropolitului, iar acesta îl săruta pe creştet Viorel Erhan scrie că ungerea domnilor s-a desfăşurat după acest ceremonial până în vremea fanarioţilor, perioadă în care au fost schimbate din obiceiurile vechi. Condica de ceremonii a logofătului Ghiorghachi, scrisă în anul 1762, consemnează că, după ce ajungea în Moldova, domnitorul numit de turci stătea o noapte „în medianul ce este în gios de Fântâna Popii“ sau la Mănăstirea Galata, după care mergea împreună cu toată boierimea şi slujitorii „la biserica «Sfântul Ierarh Nicolae». Aici îl aşteptau mitropolitul ţării, episcopii, alţi arhierei şi egumenii mănăstirilor din Iaşi, îmbrăcaţi cu veşminte de ceremonial. Domnitorul descăleca la uşa bisericii, apoi urca două-trei trepte, iar mitropolitul cobora câte două-trei trepte şi îi dădea să sărute Evanghelia, în timp ce protopsaltul cânta Axionul. Domnitorul intra în biserică, unde se închina la icoanele împărăteşti. Se întorcea în mijlocul bisericii, dus de braţe, în dreapta de episcopul Romanului şi în stânga de cel al Rădăuţilor în altar, în timp ce se cânta «Isaie dănţuieşte». Îngenunchia în faţa altarului, unde i se citea molifta de încoronare, după care săruta mâna mitropolitului, iar acesta îl săruta pe creştetul capului. Apoi era condus din altar de aceeaşi episcopi şi aşezat în strana domnească, în timp ce diaconul cânta... imnul care amintea de prezenţa membrilor familiei imperiale bizantine la serviciile religioase“ (N. Grigoraş, 1961). Liturghia ortodocşilor în trei limbi Pe parcursul istoriei sale, biserica a înfruntat mai multe incendii, cutremure şi vicisitudini care au adus-o în stare de ruină. Cronicarul Ion Neculce consemnează, în „Letopiseţul Ţării Moldovei“: „Atunce a strigat şi hogea în clopotniţa la Sfete Neculaiu, ş-au stătut biserica pecetluită pân la venirea cu domnia lui Antonie Vodă“. Aşadar, biserica a fost închisă la 28 iulie 1672. A rămas în această stare până când domn al Moldovei a devenit Antonie Ruset (1675-1678). La 1676, Nicolae Costin scria: „Antonie Ruset s-a apucat să lucreze la biserica lui Sfântul Nicolai de la curtea cea domnească, că era biserica descoperită şi clopotniţa stricată. Deci, cu toată osârdia s-au apucat şi au întocmit clopotniţa şi au istovit şi zidul prin pregiurul bisericii (...) şi au făcut şi o cişmea, adică fântână, în zidul bisericii, despre poarta cea mare a curţii cei domneşti, aducând apa pe oluri de departe… şi au zugrăvit tot pridvorul şi biserica pe dinăuntru.“ Totodată, el a dăruit bisericii două sfeşnice mari de aramă şi multe vase de argint („Monumente istorice“, 1974). N. A. Bogdan consemnează că Antonie Ruset Vodă a construit din nou clopotniţă şi a adăugat „înaintea bisericii clădite de Ştefan Vodă o altă biserică mult mai mare, în care se înfiinţă încă două deosebite altare, unul la dreapta, altul la stânga vechiului monument“. Intrarea în biserică rămăsese în mijloc, între aceste două altare. Practic, Antonie Ruset a amenajat în nartexul adăugat de Lăpuşneanu înainte de 1568 două paraclise, având între ele un pridvor. Altarul din dreapta fusese închinat Sfintei Muceniţe Varvara şi se slujea în limba greacă, iar celălat fusese închinat Sfântului Arhidiacon Ştefan, slujindu-se în limba slavonă. Catedrala mitropolitană de atunci a Iaşului devenise cunoscută în toată lumea ortodoxă, întrucât „la aceeaşi oră, dinaintea aceloraşi ochi se oficia Sfânta Liturghie a Ortodoxiei în trei limbi, în trei capele la rând. Cele trei limbi principale ale Ortodoxiei vorbeau deodată în lauda Domnului“. Datorită celor trei altare, biserica domnească sărbătorea cinci hramuri: „Sfântul Nicolae“, „Sfânta Varvara“, „Sfântul Ştefan“, „Sfântul Mina“ şi „Sfânta Ecaterina“. Atât în altarul grecesc, cât şi în cel slavon erau zidite mai multe morminte domneşti, care au fost distruse însă în timpul ultimei renovări începute la 1884. Antonie Ruset şi-a zidit în interiorul bisericii şi o criptă, în care însă nu a mai fost înhumat, deoarece a murit la Constantinopol. În această criptă a fost înhumat la 19 martie 1693 Constantin Cantemir, domn al Moldovei între 1685 şi 1691 (unicul domn înmormântat aici). Cronicarul Ion Neculce scrie că la înmormântarea acestuia au fost prezenţi patru patriarhi, „unul de Ierusalim şi altul de Antiohia şi altul de Alicsandria şi unul mazil de Ţarigrad, Iacob“. Mai târziu, fiul lui Constantin Cantemir, Antioh (domn al Moldovei între 1695-1700 şi 1700-1707), a mutat osemintele tatălui său la Mănăstirea Mira din ţinutul Tutova, ctitoria Cantemireştilor. Antonie Ruset a construit şi şase case şi chilii pentru călugări. Una dintre acestea, Casa Dosoftei, se păstrează şi astăzi. Una dintre cele mai renumite şcoli din Moldova În casa care îi poartă numele a locuit, până în 1686, Sfântul Ierarh Dosoftei, Mitropolitul Moldovei, care a instalat aici şi o tipografie. Înainte de tipografie, la Biserica „Sf. Nicolae“ - Domnesc a funcţionat mai întâi o şcoală pentru preoţii neştiutori de carte, iar în anul 1749, s-a înfiinţat o şcoală românească pentru copii de preoţi, mazili, negustori. După ce a fost reorganizată de mitropolitul Iacov Putneanul, această şcoală ajunsese una dintre cele mai renumite din Moldova. Gheorghe Asachi spunea că aceasta era la un moment dat singura şcoală ce rămăsese în Iaşi. Cu toate acestea, precizează N. Grigoraş, „ea era tupilată subt zidul ce înconjura biserica Sfântului Neculai şi trăia din milostenie, iar elevii, neavând mese sau bănci, scriau pe genunchi“. Tot aici, fiindcă era cea mai însemnată biserică din Iaşi, datorită poziţiei centrale pe care o ocupa şi pe care o ocupă şi astăzi, îşi avea sediul breasla făclierilor (producători de lumânări). Astfel, în vecinătatea ei, fusese instalată o fabrică de lumânări, Sfântul Nicolae fiind şi patronul negustorilor. Antonie Ruset însă n-a reuşit să termine restaurarea bisericii. Aşa că lucrările au fost finalizate în timpul voievodului Gheorghe Duca (domn al Moldovei între 1665-1666, 1668-1672, 1678-1683), când s-a zugrăvit interiorul neterminat de Antonie Ruset. Restaurarea capitală Trecerea timpului însă a adus din nou biserica lui Ştefan în stare de ruină. Demersurile pentru restaurarea radicală a bisericii au început în anul 1884. Misiunea de a-i reda frumuseţea de altădată, fără a-i ştirbi din specificitatea stilului ce o caracteriza, i-a revenit arhitectului francez Andre Lecomte de Nouy, cel care a reconstruit biserica episcopală de la Curtea de Argeş şi biserica Mănăstirii „Trei Ierarhi“ din Iaşi. A dărâmat mai întâi adosurile lui Alexandru Lăpuşneanu şi cele două altare amenajate de Antonie Ruset, după care a demolat edificiul pentru a-l rezidi din temelie. Zidirea propriu-zisă a început în anul 1888 şi s-a terminat la 1904. Lecompte a căutat să reconstituie stilul specific lui Ştefan cel Mare, reproducând un stil bizantino-român, astfel încât arhitectura exterioară actuală a bisericii combină în mod armonios piatra, cărămida aparentă şi teracota, dispuse în discuri smălţuite policrome. În firidele din registrul superior sunt pictate în frescă chipurile a 282 de sfinţi. Biserica a luat forma construcţiilor vechi moldoveneşti, iar tabloul familiei domnitorului Antonie Ruset şi al familiei domnitorului Gheorghe Duca au fost înlocuite cu cele ale familiei regale. Ştiut este faptul că regele Carol I a fost foarte ataşat de biserica domnească din Iaşi, alocând sume importante de bani şi dăruind obiecte de cult, catapeteasma, stranele şi alte odoare, fiind considerat astfel ctitor al noului aşezământ monahal din centrul Iaşului. A sprijinit construcţia acestei biserici pentru ca „în toată vremea să se adune în el poporul românesc, spre a te slăvi pre Tine, amintindu-şi vitejia strămoşească, prin care s-a ridicat regatul român“. Ceea ce vedem astăzi în biserică este urmarea ultimei restaurări. Pereţii şi bolţile sunt împodobite cu o frescă somptuoasă, pe fond albastru, realizată cu multă măiestrie de francezii Boris Bernard, Emilie Mempiot şi P. Mauretal. După 1989, biserica a fost din nou restaurată, realizându-se lucrări de întreţinere, s-a curăţat pictura, au fost completate părţile deteriorate şi s-au acoperit cu foiţă de aur aureolele sfinţilor. În 1994, biserica a fost resfinţită de PF Bartolomeu I, Patriarhul Ecumenic de la Constantinopol, şi de PF Patriarh Daniel, atunci Mitropolit al Moldovei şi Bucovinei. O dată cu aceasta, biserica a primit statutul de paraclis mitropolitan. La o distanţă de cinci secole de la ridicarea ei, „Biserica Curţii“, „Catedrala încoronării voievodale“, cea mai remarcabilă ctitorie a Sfântului Voievod Ştefan, situată în mijlocul Iaşului, este şi astăzi una dintre cele mai frumoase lăcaşe de cult din „oraşul cu 100 de biserici“.