Bisericile îngropate, „tranșee” ale rezistenței creștine

Cât curaj și câtă forță jertfelnică să aibă un neam, ca atunci când cei care i-au cotropit vremelnic pământurile și i-au interzis credința strămoșească, să se îngroape, la propriu, cu bisericile și cu morții lui în pământ, și acolo să-și continue mărturisirea? Aflăm răspuns la această tulburătoare întrebare pomenind bisericile ridicate sub pământ, pe care neamul acesta oropsit le-a transformat într-o veritabilă tranșee a rezistenței creștine în fața nemilosului ocupant otoman. Ele au învins timpul, înfățișându-ni-se astăzi ca trâmbițe vii, care cheamă neîncetat la veșnică mărturisire ortodoxă.

„Pentru teritoriile ro­mânești, vremelnic cotropite de imperii de altă limbă și altă credință, Biserica a fost multă vreme cetate națională. Oamenii ei au jucat rolul de lideri ai românilor în lupta națională”, afirmă regretatul profesor Gheorghe Dumitrașcu, în volumul de documente intitulat „Localități, biserici și mănăstiri în Dobrogea până la 1878”. În viziunea domniei sale, „Biserica românească înainte de 1878 a fost forma instituțională prin care românii din Dobrogea au putut rămâne ei înșiși, pe pământul lor și al strămoșilor”.

Acest adevăr este valabil, în fond, pentru toți acei români care au trăit sub talpa imperiilor vremii. Și nu doar în Dobrogea, ci și în alte locuri. Iar dovada rezis­tenței credinței lor ortodoxe o fac, deopotrivă, bisericile îngropate din Dobrogea, cele 25 de locașuri asemănătoare descoperite în zona Olteniei, apoi cele din județul Giurgiu sau cea de la Căușeni, din Basarabia.

Recuperarea, consolidarea și redarea cultului unora dintre ele în zilele noastre depășește sem­nificația unui act în sine, acumulând în profunzimea lui adevărul unei continuități istorice în timp a Bisericii și credinței noastre ortodoxe.

Biserica din Izvoarele

Una dintre bisericile îngropate, descoperită nu cu mulți ani în urmă, este cea din Izvoarele, în apropierea localității Lipnița, județul Constanța. Ea a fost ridicată pe la mijlocul anilor 1800, din nuiele bulgărite cu lut. Împreună cu bisericuțele construite din același material din Strunga și din Satul Nou, formează, cum spunea arhitectul Vlad Calboreanu, cel care a recuperat-o și reabilitat-o, „un triunghi sacru al Dobrogei, unic în patrimoniul arhitectural ortodox din România”. Aceste trei bisericuțe nu au turle și nici fundație. „Când am cercetat-o (pe cea de la Izvoarele, n.n.), mi-am dat seama de valoarea ei... Era semiîngropată... cu podeaua altarului sub nivelul de călcare... Avea icoane frumoase și în bună stare... Ea poate oferi răspunsul la întrebarea «Ce fel de locașuri de cult au existat în secolele întunecate ale Evului Mediu, în care locuitorii acestor meleaguri au rămas creștini, dar nu au rămas monumente religioase creștine?»”, spune domnul Vlad Calboreanu.

Locașurile din Istria și Căușeni

Din istorisirea preotului Nicolae Herța aflăm povestea unei alte biserici îngropate: cea din localitatea Istria, județul Cons­tanța, zonă populată de greci, români și bulgari, încă din cele mai vechi timpuri.

În urma a numeroase demersuri ale creștinilor de origine bulgară din Istria, în 1857, auto­ritățile otomane au aprobat ridicarea acestei biserici, cu hramul „Sfântul Nicolae”, care nu trebuia însă să fie mai înaltă decât casele satului, să nu aibă turle, nici clopot, nici clopotniță, pentru a se deosebi de geamii. Din acest motiv, temelia bisericii s-a pus la aproximativ un metru sub nivelul caselor. Nici la interior, nici la exterior, pereții nu au picturi, fiind zugrăviți în alb. Numai Proscomidiarul este pictat, în 1862, la doi ani după ce a fost sfințită de către episcopul grec Dionisie Del Carpatos, care locuia la Tulcea. Biserica, în formă de cruce, are însă o acustică deosebită, datorită introducerii în pereți a 52 de amfore. Icoanele catapetesmei sunt zugrăvite de Ștefan Zahariev, pictor al vremii. Și această biserică a fost reabilitată.

O incredibilă poveste are și biserica îngropată din localitatea basarabeană Căușeni (multe secole capitală a hanilor tătari), ale cărei începuturi nu se cunosc cu exactitate. Unii spun că ar data de pe vremea lui Vasile Lupu, alții de pe vremea lui Petru Rareș. Povestea ridicării ei este incredibilă. Sfântul locaș s-a săpat noaptea, în secret, acoperindu-se groapa ziua cu nuiele și iarbă, iar atunci când s-a ajuns cu pereții deasupra pământului, credincioșii au spus că fac un hambar de grâne. Așa au păstrat ascunsă biserica sute de ani. Tătarii au descoperit-o, totuși, și au preschimbat-o în grajd, au dat preoții afară și au ars odoarele. Se spune însă că într-o noapte au murit toți caii lor aflați în biserică. De furie, tătarii au scos ochii sfinților cu sulițele. Peste ani, comuniștii au amenajat în ea o afumătoare pentru mere, apoi grajd pentru porci și depozit de cartofi. Au făcut tot ce le-a stat în putință ca oamenii să o uite. Dar nu s-a întâmplat așa. Deși habar nu aveau cum arăta pe dinăuntru, ei își mai aruncau din când în când câte o privire prin ferestre, pentru că așa pomeniseră din străbuni.

Biserica de sub catedrală

Până la Tratatul de la Adrianopol din 1829, creștinilor din Giurgiu nu li s-a îngăduit să-și ridice locașuri de cult deasupra pământului și nici să aibă clopote în ele. O inscripție cioplită în piatră, în limba română, cu caractere chirilice, care se găsea la intrarea în biserica îngropată sub actuala catedrală cu hramurile „Sfântul Mare Mucenic Gheorghe” și „Adormirea Maicii Domnului” din Giurgiu, păstrată în muzeul episcopiei, vorbește despre existența acesteia astfel: „Inscripţie deasupra monumentului/ Sub acest monument zidit/ Jertfelnic biserici vechi existând/ La anul 1806 în pământ clădită/ Cu hramul Adormirii Maicii Domnului slăvită/ Sub oblăduire otomană fiind/ Neîngăduit deasupra a fi zidită/ La anul 1851 din nou s-a înfiinţat/ Sub acel hram înălţat/ Şi cea veche s-a stricat/ Prin îndemnul părintelui protopop/ Anume Dragan Mirodat/ Sub îngrijirea dumnealor/ Manole Grabobici şi Daniile Denea/ Epitropii acestei biserici/ În a jertfelnicului mărire/ Întru veşnică pomenire/ Scriitor Dascălu Dumitru, an 1859”.

Ea era denumită în trecut „biserica din groapă”. În acest sfânt locaș se adunau creștinii să asculte Sfânta Liturghie, reușind astfel să-și păstreze identitatea ortodoxă și cea de neam și să o transmită generațiilor viitoare. În afară de inscripție, din această biserică se mai păstrează câteva icoane montate în actuala catapeteasmă și câteva sfeșnice și candele.

„Nu vă spăimântaţi! Căutaţi pe Iisus Nazarineanul, Cel răstignit? A înviat! Nu este aici. Iată locul unde L-au pus”, spune îngerul femeilor mironosiţe. Despre Înviere mărturisesc şi aceste biserici îngropate, şi cei din ţintirimurile lor subterane. Deopotrivă şi noi, cei de deasupra, care în zbaterea noastră zilnică nădăjduim în lumina Învierii Mântuitorului lumii.