Bisericuța Avereștilor, un veritabil muzeu de artă
Cândva, prin veacul al XVIII‑lea, dacă tăiai câmpurile și codrii de‑a dreptul, dinspre Brădicești încoace, găseai în Averești, la adăpostul unui deal țuguiat, un alt schit de lemn. Ridicat, potrivit istoricului Costin Clit, la 1786, de familia boierilor Bosie și de răzeșul Sava, călugărit apoi sub numele de Sofronie și devenit nacealnic al mănăstirii, locașul a fost vatră mănăstirească până la secularizarea averilor mănăstirești din 1864.
Douăzeci de kilometri despart Hușii, orășel vasluian renumit în toată țara pentru vinurile sale, de o altă localitate cu podgorii vestite: Averești. Prima porțiune, șerpuită printre parcelele cu butași verzi, ca niște soldați încolonați disciplinat, mai are ceva asfalt în dotare. De pe la jumătate începe un drum larg, pietruit, ce se lasă parcurs alene, pufăind în urmă vălătuci uriași de colb. De‑o parte și de cealaltă podgorii fără sfârșit își odihnesc ultimele rezerve de clorofilă sub luminile șuguinde ale soarelui. Curând din burta largă a drumului se desprinde, spre dreapta, o altă cale printre vii, coborând spre Averești. Satul, ca și ținutul, are chip de poveste. De pe dealul de la intrare, poza e fabuloasă: ți se pare că două mâini uriașe au dat deoparte abundența verdelui crescut în neștire, așezând, pe costișă și în vale, din loc în loc, gospodăriile sătenilor. Departe, peste codri, se zăresc Dolheștii, cu vechiul schit de lemn al Brădiceștilor.
La începutul veacului trecut, Biserica Averești ajunsese într‑o stare destul de precară, supraviețuirea sa depinzând de o grabnică restaurare. Acesta, aveam să aflu, a fost și momentul-cheie al istoriei sale. Pentru că la 1912, proprietarul moșiei Averești, luminatul și filantropul boier Ștefan Negruzzi, a decis să o primenească, să‑i dea haină și viață nouă. După refacere, a fost resfințită de Episcopul Nicodim Munteanu.
De numele acestei bisericuțe se leagă și cel al unui longeviv paroh, preotul cărturar Mihai Maleș, cel care a slujit mai bine de jumătate de veac în bisericuța Avereștilor. Licențiat în teologie, bursier al Institutului de Cultură Italiană din Bucureşti pentru Universitatea Liberă Latină din Braşov şi Siena, era bun cunoscător al limbilor franceză și italiană. Alături de Ștefan Negruzzi, a fost unul dintre luminătorii acestei așezări. În istoricul bisericii este consemnată, în anul 1934, vizita liderului țărănist Ion Mihalache, atât în locaș, cât și pe domeniul boierului.
Avereștii, sub ocrotirea boierului Negruzzi
Încrezător că și pe pământ românesc pot exista podgorii amenajate după cele mai noi și corecte reguli folosite în Franța acelui timp, Ștefan Negruzzi, boier iubitor de carte și de frumos, școlit în Occident, a înființat la Averești prima podgorie irigată cu țevi din România, sistem bazat doar pe forța gravitației, căci la acea dată curent electric nu exista, fiind, din acest punct de vedere, unul dintre pionierii viticulturii românești moderne. „Boierul Ștefan Negruzzi a fost unul dintre cei mai valoroși horticultori ai noștri. El a înființat podgoria de aici, de la Averești - prima podgorie irigată din țară. Avea un sistem care funcționa prin lovitura de berbec”, adus din Germania. Apa din luciurile de apă dimprejurul satului era captată undeva spre vale, apoi prin presiune, o urca și iriga cele 60 de hectare de viță nobilă. La 1900, vă dați seama?”, povestește părintele paroh Ștefan Butnaru.
Pentru ca lucrurile să fie făcute exact ca la carte, Ștefan Negruzzi a adus de la Paris nu doar idei și știință de carte, ci chiar un inginer francez, Réné Fauré, cel care a administrat podgoria și a fost cel dintâi vinificator al cramei. Mormântul său se află în spatele bisericii de la Averești.
Stilul arhitectural al locașului
Biserica fostului Schit Averești a fost construită din bârne de stejar și acoperită cu stuf, după obiceiul locului, la 1768. La refacerea din 1912, corpul vechi al locașului s‑a păstrat intact, fiindu‑i adăugate încă două încăperi de zid. Pereții de bârne au fost ușor înălțați, iar de o parte și de alta au fost izolați cu stuf (tehnica stufitului) și apoi tencuiți.
Tot în 1912 acoperișul a căpătat turlă, iar învelitoarea de stuf a fost înlocuită cu una de tablă. Locașul a mai fost reparat în 1928, în 1955, 1969 și după cutremurul din 1977. Ultima reparație generală a bisericii a avut loc în 2005, din grija părintelui paroh Ștefan Butnaru.
Bisericuța Avereștilor, un veritabil muzeu de artă
Ca o ciudățenie a felului în care a funcționat, în decursul timpului, autoritatea responsabilă de monumentele de patrimoniu ale României, bisericuța de la Averești nu a fost și nu este nici acum înscrisă în lista monumentelor istorice, în ciuda fabulosului patrimoniu cu care a fost înzestrată de boierul Ștefan Negruzzi. Din acest punct de vedere, îndrăznesc să spun chiar că locașul e un veritabil muzeu de artă. Aici se păstrează două picturi - ulei pe pânză - de dimensiuni mari (200/130 cm), copii după două celebre tablouri ale lui Rubens, comandate de Ana și Costache Negruzzi la Paris și pe care le‑au donat bisericii după restaurarea din 1912. Una dintre ele este copie după celebra „Coborâre de pe Cruce” (originalul este păstrat în Catedrala din Antwerpen, Belgia). Celor două minunate picturi li se alătură două portrete în ulei ale ctitorilor, Ana și Ștefan Negruzzi.
Bolta din naos, refăcută la 1912, are formă de ogivă, vădind influența pe care arta gotică a avut‑o asupra boierului. De asemenea, influența occidentală poate fi identificată și în splendidele vitralii sculptate (se disting reprezentări ale Sfântului Iosif și ale Sfântului Petru), încă păstrate în stare foarte bună, lucrate la Paris, la comanda lui Ștefan Negruzzi, special pentru mica biserică a Avereștilor. Tot ctitorii Negruzzești au înzestrat locașul cu un minunat candelabru cu stucatură, restaurat recent de părintele Ștefan Butnaru.
Din zestrea de frumos de la interior face parte și friza cu ornamente armenești, de la baza bolții din naos, precum și motivele cu care este decorată bolta altarului. „Aici au fost încartiruiți niște armeni, prizonieri de război, în 1940. Și au pictat ornamentele acestea. Este frescă direct pe tencuială, dar s‑a păstrat impecabil, așa de bine a fost lucrată. Eu n‑am făcut decât să o curăț, să‑i reînvii culorile”, explică parohul.
Vine la rând catapeteasma, care, potrivit istoricului bisericii, ar data din secolul al XIX‑lea, fiind pictată în stil renascentist. Totuși, pe icoanele împărătești se regăsește semnătura unui pictor de catalog - Ion N. Mandinescu, alături de care este însemnat anul 1912.
În patrimoniul locașului se păstrează și un pomelnic al ctitorilor, scris de mână, la 1900, precum și numeroase podoabe, vase și obiecte de cult, o ladă de zestre și veșminte ce provin din patrimoniul vechiului schit.
Satul lui Avern
Istoricul Costin Clit susține că numele satului ar veni de la un anume Avern, de la care așezarea și‑a luat denumirea de Avernești, devenind apoi Averești. Tot el aduce în discuție și o altă variantă, ce aparține cărturarului Melchisedec Ștefănescu, care consideră că numele s‑ar trage de la un Averu, primul proprietar al moșiei.
Sat răzeșesc, Avereștii au fost pomeniți pentru prima dată în documente la începutul veacului al XVI‑lea, într‑un ispisoc (hrisov) al lui Ștefăniță‑Vodă. Începând cu secolul al XIX‑lea, după ce moșia a intrat în proprietatea lui Ștefan Negruzzi, istoria locului va cunoaște o schimbare majoră. Faima și renumele Avereștilor au trecut hotarele Moldovei și ale țării în 1874, după ce Negruzzi a întemeiat aici podgoria de viță nobilă (soiuri locale, dar și soiuri aduse din Franța) și prima cramă în care se produceau vinuri. Tot în acea perioadă a fost realizată şi pivniţa cramei, păstrată intactă până astăzi.
Familia Negruzzi a ridicat și un conac boieresc, în picioare și astăzi, nu departe de biserica satului, în curte amenajând un splendid parc dendrologic. După moartea soților Ana și Ștefan Negruzzi, înmormântați la Cimitirul Eternitatea din Iași, podgoria a fost donată Epitropiei Spitalelor „Sfântul Spiridon” din Iași.
Astăzi, podgoria Avereștilor, considerabil extinsă, este proprietate privată, fiind renumită pentru soiurile autohtone Zghihara de Huşi, Fetească Regală, Busuioacă și pentru „vinurile seci, acidulate, ușor sifonate și delicate” ce se produc aici.
Satul este reședința comunei Bunești‑Averești și se află la aproape 60 de kilometri distanță de orașul reședință de județ.