Bisericuţa de la Schit Orăşeni, un statornic megieş al Cerului

Astăzi paşii ne poartă către Schit Orăşeni, o aşezare din nordul Botoşanilor, în care smerenia şi credinţa curată au poposit în urmă cu aproape trei veacuri şi n-au mai plecat de acolo. Mărturie stă bisericuţa de lemn ridicată de călugării ruşi ce au pătruns în desişul pădurii la 1760, ca să se facă vecini ai veşniciei.

 

E miez de vară. Câmpul dă în pârg, zâmbind cu mulţumire Cerului. Drumul dinspre Iaşi spre Botoşani se strecoară printre lanurile multicolore, ca o fâşie înfierbântată de arşiţa miezului de zi. Mai la vale de Zosin ne abatem spre Cristeşti, fostă moşie boierească. Calea taie pieziş dealul, altădată căptuşit de Codrii Ursoaiei, apoi coboară brusc pentru ca iar să urce şi să şerpuiască printre gospodăriile cristeştenilor. La capătul moşiei de odinioară, sub poala vechii păduri a lui Balş, se deschide privirii aşezarea de la Schit Orăşeni. Un sat mic, dar copleşit de o zestre spirituală greu de găsit în altă parte a Botoşanilor. Aici, în desişul codrilor de altădată, au vieţuit, peste 250 de monahi într-un schit de lemn ridicat de schimnici ruşi, izgoniţi de pe pământurile lor de baştină, în secolul XVII. Pe locul vechii sihăstrii, la 1760 s-a ridicat biserica de lemn, acolo unde se opreşte călătoria noastră de azi.

 

Ridicată sub un dâmb de pământ, înconjurată de desimea codrilor, bisericuţa a fost un sanctuar binecuvântat al liniştii, al păcii şi al rugilor neîntrerupte. Astăzi, pădurea s-a retras, făcând loc satului şi oamenilor săi. Dar bisericuţa a rămas pe locul ei, la fel de demnă, la fel de frumoasă, la fel de primitoare. Un megieş al Cerului şi-al veşniciei ce nu se luptă cu timpul, ci se întovărăşeşte cu el.

Lăcaşul de la Schit Orăşeni a fost ridicat la 1760, de postelnicul Iordache Esecescu şi de mama sa, Safta. O inscripţie descoperită pe icoana hramului, de pe catapeteasmă, arată însă că la 1614 exista deja aici un schit de călugări ruşi. Data este confirmată şi de legendele locului, care spun că odinioară, în codrii deşi ce se întindeau peste locul satului de azi, vieţuiau mai mulţi schimnici. Pe locul vechiului schit aşadar, avea să se ridice, la 1760, biserica de lemn ce se vede şi astăzi, în care s-au nevoit în rugăciune, de-a lungul vremii, 250 de sihaştri. Toţi îşi dorm somnul de veci în umbra bisericuţei, în curtea largă de sub dâmb, privegheaţi de soarele blând, de umbra pădurii şi de privirile pelerinilor ce se abat prin aceste locuri.

 

Urmele vieţii lor curate, ale smereniei şi ale credinţei statornice se văd peste tot: în tipicul icoanelor, în detaliile miniaturale ale bisericii, în grija şi migala cu care au rânduit totul în lăcaşul în care s-au rugat. O zestre importantă de obiecte aparţinând acestei bisericuţe stă astăzi la loc de cinste în Muzeul „Chilia pustnicilor“, înfiinţat de părintele Ioan Ungureanu, parohul de la Schit Orăşeni. Un preot neobosit, care a scormonit trecutul acestui loc, descoperindu-i tainele şi comorile de frumuseţe şi spiritualitate. Alături de soţia sa, Violeta, a primenit şi restaurat toate obiectele de cult, veşmintele, icoanele şi cărţile găsite în podul bisericuţei şi le-a aşezat la loc de cinste, într-un muzeu cum nu cred să mai fie astăzi vreunul în Moldova. O colecţie muzeală de nepreţuit, ce trebuie neapărat văzută, dacă vrei să înţelegi trecutul acestui ţinut special.

Bisericuţa din Schit Orăşeni este construită din bârne de stejar, încheiate la colţuri „în cleşte“ şi aşezate pe temelie de piatră necioplită. Acoperişul este din şindrilă de brad. De dimensiuni mici, bisericuţa impresionează prin simplitate şi eleganţă. Alura zveltă este accentuată de brâul sculptat „în frânghie“ ce o încinge de jur împrejur. Brâul prezintă o particularitate ce diferenţiază acest lăcaş de altele încadrate în acelaşi stil arhitectural. Astfel, aici brâul nu este median, ci înconjoară lăcaşul la o treime distanţă de consolele pe care se sprijină acoperişul.

 

Planul construcţiei, aşa cum afirmă cercetătorii Titu Elian şi Ioana Cristache Panait, prezintă cea mai veche formă, „cu absida altarului poligonală nedecroşată, cu trei laturi, plan ce derivă din casa ţărănească“. 

 

Interiorul este alcătuit din altar, naos, pronaos şi pridvor, acesta din urmă fiind o adăugire din anul 1895 şi având deasupra un turn clopotniţă. În timp, pentru a nu afecta structura de rezistenţă a bisericuţei, s-a renunţat la această clopotniţă, ridicându-se una nouă, tot de lemn.

Interiorul, de o bogăţie şi o frumuseţe uluitoare, vădesc întru totul importanţa acestui centru spiritual.

 

Deşi căptuşită cu scândură pe interior, bisericuţa păstrează o notă distinctă, prezentând unele particularităţi. Astfel, la interior se remarcă la acoladele măiestrit sculptate ale arcadelor peretelui despărţitor dintre naos şi pronaos, precum şi sistemul de boltire, cu o interesantă îmbinare de fâşii curbe şi calote. „Interiorul, după cum vedeţi, este bătut cu foiţă de aur şi accentuează unele elemente decorative“, spune preotul.

 

În patrimoniul bisericuţei se regăsesc o serie întreagă de obiecte de o valoare remarcabilă: un chivot crucifix sculptat şi argintat, cu o inscripţie în slavonă, sfânta masă originală, din 1760, 10 candele din argint, cu detalii chirilice, trei clopote vechi, veşminte şi vase liturgice, 20 de cărţi bisericeşti scrise în slavonă şi chirilică, cu coperţi din scoarţă de stejar, precum şi pomelnice pictate pe lemn.

Dar poate cel mai de preţ tezaur al acestei vechi vetre monahale este cel iconografic. Catapeteasma, restaurată de curând, a aparţinut se pare primului schit de călugări ce exista aici încă din secolul XVII. Mărturie stă inscripţia descoperită pe icoana hramului: „1614, luna septembrie“, iar alături semnătura pictorului, un anume monah Varlaam.

 

Pictura de pe catapeteasmă, de o excepţională valoare artistică, se remarcă prin fineţe şi precizie în execuţie. „Pentru a realiza această pictură, s-a recurs la o tehnică rar întâlnită, care solicită multă răbdare, aceea a pictării cu acul. Este vorba de folosirea în stadiul final a unui strat de culoare mai gros, care era întins cu vârful unui sau unor ace foarte subţiri, pentru a crea impresia unei minuscule sculpturi realizată în culoare, nu în lemnul icoanei, ca de obicei, cum ar fi, de pildă, broderia veşmintelor acelor personaje pictate sau încadrarea cu flori a inscripţiilor de pe icoane“, explică pr. Ioan Ungureanu.

 

Din inventarul bisericuţei fac parte peste 50 de icoane vechi, extrem de valoroase, unele aparţinând secolului al XVII-lea, altele secolelor XVIII-XIX. Stilul pictural este cel bizantin, cu influenţe slave. Majoritatea acestor frumoase icoane se păstrează în Muzeul „Chilia pustinicilor“ din curtea ansamblului bisericesc.

Potrivit înscrisurilor păstrate în registrele parohiei, ultimele reparaţii ale bisericii fuseseră făcute în anii â30-â40 ai secolului trecut, iar draniţa a fost schimbată în 1960.

 

„Când am venit aici era doar această biserică, destul de degradată. Draniţa era distrusă; aproape că ploua înăuntru. În curte nu era nimic; doar un tăpşan. Pe deal era o casă, dărâmată pe jumătate, ce servise pe timpul comuniştilor drept magazin sătesc“. Asta e imaginea ce i-a rămas întipărită în minte preotului Ioan Ungureanu de la prima întâlnire, în 2001, cu locul ce avea să-i intre definitiv în suflet. A simţit din prima clipă că aparţine acestui tărâm binecuvântat şi a ştiut că n-o să mai plece de aici. „E prima şi ultima mea parohie“, mărturiseşte azi cu sinceritatea şi siguranţa celui care s-a înfrăţit pe vecie cu acest pământ.

 

S-a apucat deci de treabă, şi-a suflecat mânecile şi, alături de soţia sa Violeta, a bătut la orice poartă, a cerut ajutor de peste tot, a îndurat umilinţe, a fost uneori refuzat brutal, dar nimic nu l-a întors din drumul şi din crezul său: acela că schimnicii ce au sfinţit prin rugile lor acest loc trebuie să se bucure de bisericuţa lor aşa cum se cuvine. Astăzi, prin neobosita lor trudă, întregul complex bisericesc este complet refăcut: clădirea bisericuţei restaurată şi consolidată, draniţa de pe acoperiş - schimbată, interiorul - renovat, icoanele şi catapeteasma curăţate profesionist. În plus, o curte amenajată cu mult bun gust, o clopotniţă nouă, de lemn, bătută în solzi, după un proiect unicat şi un muzeu ce adăposteşte întreaga zestre a lăcaşului întregesc şi readuc la strălucirea meritată această veche vatră spirituală. „Soţia şi gospodinele care lucrau aici, în timp ce se refăcea acoperişul, au găsit în pod trei cufere în care erau depozitate veşminte vechi şi obiecte de cult, pe care le-am restaurat şi le-am aşezat în muzeu alături de celelalte piese de patrimoniu. Este singurul muzeu parohial, de nivel rural, care păstrează o asemenea zestre“, explică parohul Ioan Ungureanu.

 

Timp de patru ani (2004-2008) totul a fost un şantier, dar ceea ce se vede astăzi la Schit Orăşeni nu e doar de admirat, ci de luat drept exemplu.