Bisericuțele care transformă materia în lumină

Bisericuțele de lemn din Prodănești și Creaca, din Protopopiatul Zalău, Episcopia Sălajului, preschimbă tăcerea lemnului în spirit, așezându-ne într-un dialog mut cu cerul. Descoperim în aceste bijuterii arhitectonice, dincolo de lucrarea mâinilor meșterilor de acum câteva veacuri, cealaltă lucrare, a Ziditorului, prin care formele supun materia într-o exprimare a sacrului, astfel încât lemnul devine geneză a timpului. Un alt fel de dialog purtat cu noi, cu istoria, cu tradiția, dar mai ales cu veșnicia. Lemnul celor două biserici metamorfozează materia în lumină.

În această vară am vizitat câteva din cele 68 de biserici de lemn din județul Sălaj declarate monumente istorice, cu sentimentul că, în fața lor, realitățile, trăirile vremurilor noastre căzute ar trebui să se raporteze într-un act de necesară curățire și revigorare. Căci în fața frumuseții lor, obligatoriu, vom intra într-un dialog necenzurat cu noi înșine și vom învăța, cu siguranță, cât de mică este lumea și cât de scurtă și neînsemnată ne este viața în raport cu veșnicia. Așa vom ști poate să prețuim cum se cuvine ceea ce ne-a ținut verticali în istorie, ca neam, și tot așa vom afla câtă nevoie avem de credință.

Monumentul din Prodănești

Biserica de lemn „Sfântul Gheor­ghe” din Prodănești, comuna Creaca, a stat ascunsă pe dea­lul Poduri, în vechea vatră a satului, timp de trei secole, ținând în ea, ca o rană, drama așezării incendiate și jefuite de nobilii locului, drept represalii pentru solidarizarea sătenilor cu mișcarea revoluționară de la 1848. Un copil a fost împușcat atunci, iar o fetiță de 10 ani a fost aruncată în foc în fața tatălui ei legat. Peste un timp, satul s-a mutat mai jos, pe Valea Agrijului. Numai biserica a rămas acolo martoră a „satului tăcut”, înconjurată de cruci, așteptând „învierea morților și viața ce va să vie”. Imediat după anul 2000, a fost mutată în sat, iar de Înălțarea Sfintei Cruci, din 2005, într-o mare procesiune, a fost adus și prestolul din piatră, care poartă pe el însemnat anul 1730. Astfel, sfântul locaș s-a așezat în istoria prezentă a comunității ca să mărturisească și să lumineze.

Așezată în crucea drumurilor

La Creaca, părintele paroh Sebastian Daniel Blaj, care slujește aici de opt ani, ne-a vorbit despre bisericuța de lemn a comunității, cu o vechime de peste 300 de ani, datată în 1710, dar necunoscându-se exact proveniența acestei informații. „Prima dovadă scrisă a acestui locaș, păstrată în cronici, indică anul 1756, când a fost prezent în bisericuță Episcopul Petru Aron, care a consemnat câteva lucruri. Respectiv, faptul că era din lemn, acoperită cu paie, că avea un Potir spart, lipit cu ceară, și că existau veșminte pentru slujbă. Apoi episcopul mai face o referire legată de ciuma de la 1738-1739. Asta pentru faptul că văzuse pecetluite cu ceară anumite locuri din biserică, obicei străvechi pe care oamenii zonei îl foloseau pentru a se apăra împotriva acestei boli. De altfel, ciuma a și ocolit satul atunci. La vremea aceea, nici așezarea, cu cele 16-17 gospodării, nici biserica nu se aflau aici, ci undeva la vreo trei kilometri, la poalele pădurii. Locul acela se numește și astăzi «satul bătrân». Biserica a fost adusă pe actualul amplasament, probabil în secolul al XVIII-lea, și așezată în «crucea drumurilor». S-a slujit în acest sfânt locaș permanent până în 2006, când s-a dat în folosință noua biserică de piatră”, ne spune părintele paroh.

Punte în cer și pe pământ

În vechea biserică se mai slu­jește doar la hramul Sfinților Arhangheli Mihail și Gavriil. Monumentul păstrează o parte din pictura interioară, realizată de Ioan Pop din Românași, un zugrav neșcolit, dar foarte priceput în erminia bisericii.

„Pe mine m-a impresionat foarte mult «Pilda celor zece fecioare» pictate pe peretele de apus. Este o foarte frumoasă redare iconografică a textului evanghelic al pildei. Cele cinci fecioare din partea dreaptă a Mirelui Hristos sunt cele înțelepte, iar cele din partea stângă, cele neînțelepte. Cele înțe­lep­te au o ținută impecabilă, cu pă­rul strâns, țin crucea în mână, au atenția distribuită spre înlăuntrul lor și spre Mântuitorul, pe când celelalte cinci, redate fără cruce, cu părul despletit, au atenția distribuită în direcții diferite și ținutele neglijente. În biserică se află și o masă pe care există pictată Maica Dom­nului-Oranta, ca și Sfân­tul Ierarh Nicolae, care amin­teș­te, probabil, de primul hram al bi­sericuței. De fiecare dată când calc aici, mă însoțește un sentiment aparte de emoție, pentru că știu că sfântul locaș poartă o încărcătură duhovnicească și emoțională aparte. În această «inimă» de lemn și-au plâns văduvele soții și copiii plecați în războaie. Pentru comunitatea noastră ea reprezintă un bun neprețuit, pentru care cre­din­cio­șii s-au «bătut» să-l păstreze, să nu fie înstrăinat. El reprezintă râvna pentru Biserică a înain­ta­șilor, singurul lucru care se mai păstrează din «satul bătrân». Drumul pe care l-a făcut bisericuța din vechea așezare aici este o punte istorică pe pământ, dar și o cale în cer a co­munității noastre”, ne mai mărturisește părintele.

Biserica a coborât în sat cu poartă cu tot, semn că drumul spre veșnicie este o continuitate. Iar o cunună de spice de grâu, sfințită la Rusalii și păstrată în biserică, vorbește despre jertfă și Înviere. Despre timp și lumină. Despre verticalitate și credință. Despre necesitatea dialogului cu noi înșine, cu istoria, cu tradiția, dar mai ales cu veșnicia.