Bogăţia vieţii în Dumnezeu şi sărăcia autosuficienţei
Duminica a 26-a după Rusalii (Pilda bogatului căruia i-a rodit ţarina) Luca 12, 16-21
Zis-a Domnul pilda aceasta: Unui om bogat i-a rodit din belşug ţarina. Şi el cugeta în sine, zicând: Ce voi face, că n-am unde să adun roadele mele? Şi a zis: Aceasta voi face: Voi strica hambarele mele şi mai mari le voi zidi şi voi strânge acolo toate roadele mele şi bunătăţile mele; şi voi zice sufletului meu: Suflete, ai multe bunătăţi strânse pentru mulţi ani; odihneşte-te, mănâncă, bea, veseleşte-te. Însă Dumnezeu i-a zis: Nebune! În această noapte vor cere de la tine sufletul tău. Şi cele ce ai pregătit ale cui vor fi? Aşa se întâmplă cu cel ce-şi adună comori pentru sine însuşi şi nu se îmbogăţeşte în Dumnezeu.
Biserica noastră a fost şi va fi mereu preocupată în primul rând de mântuirea credincioşilor săi, dar şi de bunăstarea lor materială; preocupări exprimate una prin slujirea liturgică, cealaltă prin slujirea filantropică. Una dintre problemele majore ale omului dintotdeauna a fost şi va rămâne atitudinea, poziţionarea acestuia faţă de valorile spirituale nepieritoare, precum şi faţă de bunurile materiale trecătoare, întrucât omul nu poate sluji la doi domni: „Nu puteţi sluji lui Dumnezeu şi lui mamona” (Matei 6, 24), avertizează Mântuitorul. Întrebat de farisei dacă se cuvine a da dajdie cezarului, Mântuitorul răspunde cu claritate: „...Daţi deci cezarului cele ce sunt ale cezarului şi lui Dumnezeu cele ce sunt ale lui Dumnezeu” (Matei 22, 17-21). După ce Hristos Domnul a postit 40 de zile, a fost ispitit de diavolul care, printre altele, ştiindu-L înfometat, i-a zis: „De eşti Tu Fiul lui Dumnezeu, zi ca pietrele acestea să se facă pâini”. Răspunsul a fost pe măsură: „Nu numai cu pâine va trăi omul, ci cu tot cuvântul care iese din gura lui Dumnezeu” (Matei 3, 3-4). Continuându-şi lucrarea de ispitire, diavolul L-a dus pe Hristos pe un munte înalt şi I-a arătat toate împărăţiile lumii şi slava lor. Şi I-a zis Lui: „Acestea toate Ţi le voi da Ţie dacă vei cădea înaintea mea şi te vei închina mie”. Atunci Iisus i-a zis: „Piei, Satano, căci este scris: Domnului Dumnezeului tău să te închini şi Lui singur să-I slujeşti” (Matei 4, 8-10). Cele de mai sus ne arată, fără echivoc, care este atitudinea Fiului lui Dumnezeu faţă de valorile spirituale şi faţă de bunurile materiale, iar omul chip al lui Dumnezeu nu poate avea o atitudine diferită decât cea a Creatorului său.
În cele ce urmează vom detalia care ar trebui să fie atitudinea omului faţă de valorile spirituale şi bunurile materiale în viziunea Sfintei Scripturi şi în viziunea Bisericii lui Hristos şi care este sensul vieţii noastre.
Euforia existenţială şi criza spirituală
Din păcate, a existat şi continuă să persiste şi astăzi în lume un cult şi o preţuire, uneori excesive, a valorilor materiale în detrimentul valorilor spirituale. Omul doreşte să trăiască mai mult şi mai bine. Acumularea de bogăţii şi bunuri materiale este principala preocupare a unei lumi prea materialiste şi excesiv consumeriste. În lumea noastră, trupul este tot mai mult privit şi tratat ca un simplu obiect. Printre funcţiile vitale ale trupului se regăsesc cea a foamei şi setei. Nu întâmplător filosofia materialistă crede că omul este ceea ce mănâncă. Se exprima prin aceasta, poate, cea mai religioasă idee despre om.
În referatul creaţiei, omul este prezentat ca o fiinţă înfometată, iar lumea întreagă, ca hrană a sa. Dumnezeu însuşi porunceşte oamenilor să mănânce din cele ale pământului: „Iată, vă dau toată iarba ce face sămânţă de pe toată faţa pământului şi tot pomul ce are rod cu sămânţă în el. Acestea vor fi hrana voastră” (Facere 1, 29). Omul mănâncă, bea şi se veseleşte amăgindu-se că, astfel, poate dobândi plenitudinea vieţii. De aici şi euforia existenţială exacerbată, dar şi acuta criză spirituală a lumii de ieri şi de astăzi. „Vedeţi şi păziţi-vă de toată lăcomia, căci viaţa cuiva nu stă în prisosul bogăţiilor sale” (Matei 12, 15).
Ce doreşte Mântuitorul să ne transmită prin parabola evanghelică? În mod cert, Hristos Domnul nu doreşte să condamne în mod expres bunurile materiale, bogăţia în sine, ci atitudinea omului faţă de acestea. Mântuitorul nu e la prima încercare de a-i lămuri pe apostoli şi pe ucenici, de a lămuri mulţimea care-L însoţea şi pe noi toţi de ieri, de azi şi de mâine, cu privire la relaţia omului cu Dumnezeu şi cu lumea. În parabola Bogatului nemilostiv şi săracului Lazăr, Iisus Hristos ne atrage atenţia asupra păcatului indiferenţei, dezumanizantă şi chiar destructivă, în faţa suferinţei şi a lipsurilor de tot felul, pe care o bună parte din semenii noştri, alături de săracul Lazăr, le experiază dintotdeauna. Consecinţa indiferenţei şi a lipsei de empatie cu suferinţa lumii îl conduce pe bogat la moarte morală şi chin veşnic, la trăirea chinurilor iadului. Tânărul din Evanghelie, deşi doreşte să fie desăvârşit, nu poate asculta de îndemnul Mântuitorului să-şi vândă averile, iar constatarea e pe măsură: „Cât de greu vor intra bogaţii în Împărăţia lui Dumnezeu! Că mai lesne este a trece cămila prin urechile acului, decât să intre un bogat în Împărăţia lui Dumnezeu” (Luca 18, 25-26).
„Mai bine desparte-te de patimile sufletului tău…”
În sensul acesta, Biserica, prin cei mai autorizaţi exponenţi ai săi, Sfinţii Părinţi şi scriitori bisericeşti, ne arată care trebuie să fie atitudinea omului faţă de lume şi faţă de bunurile materiale. Clement Alexandrinul în lucrarea sa Care bogat se va mântui? prezintă viziunea Bisericii faţă de bogăţie, care „este în stare să moleşească sufletele celor bogaţi, este în stare să-i strice, să-i îndepărteze de calea prin care pot dobândi mântuirea”. Pentru Clement „e cu mult mai omenos să vindeci sufletele bolnave ale bogaţilor, să-i smulgi din păcat şi să lucrezi în tot chipul cu putinţă la mântuirea lor”. În viziunea clementină, remediul nu poate fi decât „rugăciunea către Dumnezeu şi cuvântul duhovnicului, ca harul Mântuitorului să vindece sufletele lor, să le lumineze şi să le aducă spre dobândirea adevărului”. „Bogăţia este, pentru Clement Alexandrinul, o unealtă” pe care o putem folosi în bine sau în rău, omul având „libertatea de a o folosi într-un chip sau altul”. Nu trebuie deci să dăm vina pe bogăţie, căci „bogăţia este nevinovată”. „Deci nu te despărţi de averile tale - precizează Clement -, mai bine desparte-te de patimile sufletului tău, care nu-ţi îngăduie să foloseşti spre mai bine averile tale”. El atrage atenţia că „patimile sunt înăuntrul sufletului, iar averile în afară”. În acelaşi sens vorbeşte şi Sfântul Ioan Gură de Aur despre vindecarea patimilor de tot felul. Biserica este, în viziunea hrisostomică, „un spital duhovnicesc, şi se cade ca acela care vine aici să primească leacuri potrivite şi să le pună pe rănile sale”.
Parabola de astăzi se înscrie pe aceeaşi line. Mântuitorul avertizează asupra pericolului reprezentat de prea marea ataşare de valorile materiale, care nu poate aduce, în final, decât moartea şi pierderea autenticei comori, a mântuirii şi a vieţii celei veşnice. Evanghelia de azi ne arată faptul că unui om bogat şi harnic, care îşi lucrează conştiincios pământul, îi rodeşte ţarina peste aşteptări. Lucrul acesta îl ia, însă, chiar şi pe el prin surprindere. Bogatul nostru pare a fi fost nu numai harnic, ci şi iscusit (din păcate, nu şi înţelept, după cum vom vedea). Văzând recolta atât de bogată, îşi face planuri să-şi strice vechile hambare şi să construiască altele noi şi mai încăpătoare. Judecata pare dreaptă şi corectă, de om întreprinzător, însă limitată în perspectiva vieţii veşnice. Teologia ortodoxă ne revelează faptul că mântuirea este o lucrare lăuntrică, de unire a omului cu Dumnezeu, în Iisus Hristos, prin Duhul Sfânt. Persoana umană se pnevmatizează numai în relaţie intimă şi conştientă cu persoana lui Hristos, dar şi cu Duhul Sfânt. Pe de altă parte, Sfintele Taine sunt cele ce nasc, hrănesc şi desăvârşesc starea lăuntrică, sălăşluirea Împărăţiei lui Dumnezeu în noi. Toate darurile duhovniceşti sunt date spre împlinirea desăvârşirii lăuntrice a creştinilor, căci partea noastră nevăzută este înlăuntrul nostru; acolo începe lucrarea harului prin călăuzirea sufletelor dinspre lume spre adâncul de taină al inimii.
Unde a greşit totuşi bogatul?
Prima greşeală se arată în lipsa totală şi nejustificată a recunoştinţei faţă de Dumnezeu, dar şi faţă de cei care l-au ajutat să obţină recolta îmbelşugată. Sigur, omul, în general, se străduieşte în lumea de aici pentru multe, după exemplul Martei, care se îngrijea de cele ale trupului, necondamnată, de altfel, de Iisus; la fel şi bogatul nostru s-a străduit şi a făcut tot ce a putut pentru ca ţarina lui să rodească. În truda lui, el uită, însă, să mulţumească pentru binefacere. Pentru el, partea Mariei, preocupare duhovnicească apreciată de Mântuitorul, nu pare a fi luată în seamă. Deşi constată cu uimire că rodirea ţarinei este dincolo de firesc, căci nu avea unde să-şi adune roadele, el pune rodirea ţarinei (chiar şi minunată) exclusiv pe seama trudei şi iscusinţei sale, şi nu pe ajutorul divin. De aici lipsa sa de recunoştinţă şi de mulţumire. Părintele Alexander Schmemann afirmă că lumea a fost creată de Dumnezeu ca materie euharistică, iar omul în poziţia lui verticală, ca fiinţă euharistică, dă unitate lumii binecuvântând şi mulţumind lui Dumnezeu. În urma păcatului, din cauza libertăţii sale, omul a preferat lumea în locul lui Dumnezeu. În loc să transforme lumea într-o viaţă în Dumnezeu, în loc să o umple de sensul ei spiritual, a materializat-o. În acest fel omul a acceptat secularizarea universului, a furat lumea de la Dumnezeu. Omul s-a întors cu faţa către sine însuşi, iubind lumea ca un scop în sine. Acum omul trebuie să redevină preotul Liturghiei euharistice, să ofere lumea lui Dumnezeu şi în această oferire să primească darurile vieţii „ale Tale dintru ale tale, Ţie aducem de toate şi pentru toate” (Sfânta Liturghie). Împlinind astfel Euharistia, el transformă viaţa sa şi tot ceea ce primeşte de la lume într-o viaţă în şi prin Dumnezeu.
Problema pâinii pentru aproapele este o datorie morală a mea
A doua greşeală se concretizează în închiderea egocentrică. Ce voi face - spune bogatul - că n-am unde să adun roadele mele; voi strica jitniţele mele: voi strânge acolo tot grâul şi bunătăţile mele; voi zice sufletului meu. Mirajul bogăţiei îl subjugă total şi uită de Dumnezeu, de apropiaţii care l-au ajutat în lucrarea ţarinei, precum şi de cei săraci şi neajutoraţi. Rodirea ţarinei este binecuvântare de la Dumnezeu şi ar fi trebuit să se transforme în prilej de binefacere. Preaplinul hambarelor sale, grâul lui ar fi trebuit să se transforme în „prescuri pentru cuminecături”, în pâine euharistică şi în pâine pentru săraci. Dar el n-a ştiut că dar din dar se face rai şi că doar dăruind vei dobândi. Dumnezeu i-a oferit o şansă excepţională de a face binele fără pierderi prea mari, căci ţarina a rodit mai mult decât se aştepta bogatul. Ar fi putut ajuta pe săraci, pe văduve, pe orfani. Când primeşti ceva în dar, se cuvine neapărat să nu ţii „darul” doar pentru tine. Recomandabil e să-l reinvesteşti şi în beneficiul celor mulţi şi nevoiaşi. „Bună este, dar, milostenia - ne spune Sfântul Clement Romanul - ca pocăinţă a păcatului; mai bun este postul decât rugăciunea, iar milostenia mai bună decât amândouă”. Sfântul Ioan Gură de Aur îi îndeamnă pe antiohieni să facă milostenie, arătând că „Biserica îi ajută zilnic pe cei din închisori, pe bolnavii din spitale, pe sănătoşi, pe străini, pe schilozi, pe cei care stau la uşa bisericii în fiecare zi”.
Orbirea din egoism
A treia greşeală este autosuficienţa distructivă. Ea se arată în atitudinea bogatului egoistă şi arogantă faţă de existenţă, faţă de semeni şi faţă de Dumnezeu. El manifestă un sentiment al valorii de sine exagerat, ceea ce l-a condus la instalarea în viaţa sa a unei stări de automulţumire, care l-a izolat şi i-a tăiat punţile de legătură şi de comunicare cu lumea, cu semenii, cu Dumnezeu. Autosuficienţa poate fi definită ca starea de împlinire materială şi spirituală la care o persoană poate ajunge prin propriile eforturi sau prin stabilirea conştientă a unor limite existenţiale. Deci autosuficienţa este o stare de anomalie existenţială, mai ales atunci când devine barieră în calea desăvârşirii spirituale. A spune că este suficient ceea ce ai realizat până la un moment dat, ca să te opreşti liniştit şi egoist pentru a te bucura de roadele muncii tale, pare un act de un egoism atroce, de laşitate şi indiferenţă faţă de darul (talantul) primit de la Dumnezeu, faţă de semenii care te-au ajutat în demersul tău. Din perspectivă divină se pare că omul nu poate să-şi fie suficient, căci Mântuitorul avertizează asupra pericolului: Aşa se întâmplă cu cel ce-şi adună comori pentru sine însuşi şi nu se îmbogăţeşte în Dumnezeu. Remediul pentru a depăşi starea de autosuficienţă constă în dorinţa cultivării sentimentului de autodepăşire şi desăvârşire, prin aşezarea tuturor darurilor primite în slujba semenilor şi a comunităţii. Autosuficienţa este închidere faţă de Dumnezeu şi faţă de sine şi, de aceea, sărăcire a existenţei. Nimeni şi nimic nu poate exista prin sine şi în afară de Dumnezeu. Toate sunt în legătură de iubire şi comuniune. Cei mai mulţi dintre creştinii zilelor noastre nu sunt conştienţi de starea duhovnicească în care se află, după afirmaţia Sfântului Apostol Pavel, „suntem morţi în păcatele noastre” (Efeseni, 2, 5).
Când valorile se inversează
Bogatul se adresează sufletului oferindu-i bunuri materiale. De aici se poate observa lipsa de înţelepciune; el dovedeşte un mare gol în cunoaşterea realităţilor ultime; confundă sufletul cu trupul, cele materiale cu cele spirituale. Inversează valorile. Sensul vieţii, autentic creştină, nu este de a te aşeza comod în existenţă, ci acela de a depăşi provocările şi ispitele lumii moderne. În toate reclamele stradale sau în cele din mass-media, omul este invitat, cu insistenţă, să mănânce, să bea, să se veselească, aşa cum ne arată şi Evanghelia de astăzi. Dărâmarea hambarelor prea vechi şi prea neîncăpătoare poate fi văzută ca un efort al omului modern de a distruge vechile rânduieli canonice şi de a crea unele noi, însă fără Hristos, fără Dumnezeu, fără dragoste, negând astfel însăşi existenţa Împărăţiei lui Dumnezeu, pentru a întemeia în locul acesteia propria utopie pământească. Dintotdeauna lumea a fost şi va fi confruntată cu două perspective asupra vieţii: una duhovnicească şi alta materialistă.
Bogatul din parabola lui Iisus n-a iubit, probabil, pe nimeni în afară de sine, eşuând lamentabil în moarte, nu l-a iubit pe Dumnezeu, pentru că nu l-a cunoscut, n-a iubit nici omul, pentru că nu l-a întâlnit, n-a iubit nici Adevărul, pentru nu l-a căutat. Lumea, universul, creaţia întreagă nu sunt altceva decât exprimarea iubirii lui Dumnezeu, iar omul, forma desăvârşită a actului Lui de iubire jertfelnică. Credinţa şi iubirea sunt modalităţi de exprimare axiologică pentru spiritele cultivate, sunt dovezi ale dragostei nemărginite de adevăr şi de frumos. Bogatul, însă, de ieri şi de azi, şi el chip al lui Dumnezeu, dar departe de acesta prin egoismul său nemărginit, îşi recuză identitatea divină şi parcursul celest, căci: „Aşa se întâmplă cu cel ce-şi adună comori pentru sine însuşi şi nu se îmbogăţeşte în Dumnezeu” (Matei 12, 21). Omul modern şi fără rădăcini în Dumnezeu pare astăzi prea preocupat să fie „fericit într-o lume prea grea de păcat”, prea egoist pentru a mai iubi şi altceva decât pe sine, prea grăbit să acumuleze, să posede, să trăiască în cele de jos, uitând a fiinţa întru cele de sus, prea mândru şi preaplin de sine pentru a căuta, pentru a mulţumi sau pentru a plânge „Cu lacrimi Te-am căutat o viaţă/ Şi-n lacrimi mereu Te găsesc”. Finalul Evangheliei ne revelează că omul nu poate fiinţa fără Dumnezeu, de aceea parabola de faţă este un recurs la căutarea Adevărului ultim: „În viaţă pribeag, fără Tine/ Nicicând nu voiesc să mai fiu”.