Bolniţa Hurezilor, darul Mariei Brâncoveanu către Maica Domnului

Despre Mănăstirea Hurezi, mausoleu al Sfântului și marelui voievod Constantin Brâncoveanu încremenit într-o nesfârșită așteptare, s-au scris atâtea pagini că aceasta de aici le-ar face să dea pe afară. De aceea, râul de cerneală își sapă o albie secundară și se varsă acum în direcția mai puțin bătătorită a bolniței mănăstirii, ctitorie a doamnei Maria, cu hramul „Adormirea Maicii Domnului”.

Este cunoscută evlavia pe care familia domnitoare o avea pentru acest praznic împărătesc - Paștile verii, cum i se spune în popor -, evlavie pe care și-a manifestat-o construind mai multe biserici dedicate Sfintei Mării Mari, care era, într-un fel, și hramul familiei, fiind ziua de naștere a lui Vodă Constantin și onomastica soției sale. Adormirea Născătoarei de Dumnezeu va fi, însă, și adormirea mult-încercatului domn (dacă adormire se poate numi o moarte atât de violentă), data la care Dumnezeu a hotărât să-l numere, pe abacul Său ceresc, cu drepții. Până atunci ea rămâne un prilej de sărbătoare, numai bun de imortalizat în piatră, dar (de ce nu?) și de cugetare la vremelnicia vieții, așa cum ni se arată în gingașa ctitorie a doamnei muntene.

Micuță, destul de simplă, feminină în delicatețea ei, dar cu un tâlc teologic deosebit de puternic, de un alb orbitor (acel alb specific brâncovenesc), biserica bolniței ar trebui luată mai în serios de iubitorii artei românești care, cap­tivați de splendoarea bisericii mari, îi oferă prea puțină atenție acestui „apendice” al Hurezilor. Bolnița este rezultatul unei colaborări ideale între doamna Maria și arhimandritul Ioan, vestitul stareț care va supraveghea și influența toate lucrările cu aceeași râvnă cu care s-a ocupat de restul mănăstirii. Biserica măruntă se îngemănează cu un foișor de piatră, ridicat la ini­țiativa starețului, ca să fie, spunea el, loc de priveală. Acestea fiind zise, întreaga bolniță pare făcută anume pentru odihna ochilor, un loc de tămăduire prin frumusețe, mai mult decât prin știință. Într-adevăr, pelerinul ostenit, care se retrage aici din incinta ceva mai agitată a mănăstirii, cu greu ar putea împăca ideea unui spital contemporan cu această curticică ruptă de lume, care era, de fapt și de drept, spitalul obștii.

Aceiaşi meşteri şi alţi zugravi

Aceiași meșteri de la biserica principală au fost însărcinați cu ridicarea bisericii mici [vătaful de zidari Manole (Manea), pietrarul Vucașin Caragea și lemnarul Istrate], doar maeștrii zugravi vor diferi, numele noilor pictori (Preda, Efrem și Nicolae) apărând în pisania din naos. În cea exterioară, avem o mostră de text brâncovenesc cu referire la construcția întregului ansamblu: „Râvnind și urmând în toate bunele fapte și blagocestevia, Maria, luminata Doamnă, pre­înălțat soțul său, Io Constandin Băsărab Voevod, și precum și domnul ei, biserica cea mare, în cinstea marilor Împărați și Sfinți Constandin și Elena, den temelie o au râdicat și o au înfrumusețat, așa și măria ei, în slava de Dumnezeu Născătoarei Fecioare și stăpânii noastre, au zidit această sfântă beserecuce, bolniță făcând-o ca în veci bună pomenire stre­moșilor, moșilor și părinților lor să râmâie și a lor nemort nume, isprăvind-o la al optulea an al domniii lor, la leatu de la zidirea lumii 7205, meseța septevrie, 20 dni”. Maria Brâncoveanu s-a ținut de cuvânt, comandând reprezentarea, în cadrul tabloului votiv, a lui Neagu ­postelnicul și a lui Antonie Vodă din Popești - tatăl, respectiv, bunicul ei, morți de mult, amândoi cu câte o cruce în mână. Afară, lângă ușă, îl va așeza și pe părintele său duhovnicesc, Ioan arhimandritul, cu mâinile încru­cișate în rugăciune și însoțit de un filacteriu pe care stă scris: Ochiul inimii mele către Tine-l tind, Stăpână, nu trece cu vederea amărâta mea suspinare. În ceasul când va judeca Fiul Tău lumea, fii mie acoperământ și ajutor.

Pridvorul face cât zece catedrale

Modestă ca impresie generală, bolnița de la Hurezi este un monument unic, de maximă ino­vație în pictura murală de pe teritoriul țării noastre. Pridvorul singur face cât zece catedrale, frapându-ne prin scene inedite. La această realizare a contribuit caracterul de biserică „secundară” al bolniței, temele clasice, ca Judecata de Apoi, fiind deja „epuizate” în frescele din catholiconul mănăstirii și lăsându-i astfel doamnei Maria posibilitatea de a explora subiecte noi în spațiul românesc, care vădesc gustul ei pentru metaforă, dar ne și deschid o fereastră spre caracterul original al acestei femei, cea dintâi din istoria țărilor române care i s-a adresat direct sultanului și Divanului otoman, printr-o petiție trimisă în anul 1706.

Deasupra intrării în biserică se află ciclul complet al narațiunii Adormirii, așa cum fusese ea prezentată de Sf. Maxim Mărturisitorul în sec. al VII-lea. Prima ima­gine, compusă la rândul ei din două planuri, ne-o înfățișează pe Prea­sfânta Fecioară primind vestea mutării la cer de la Arhanghelul Gavriil și închinăciunea măslinilor de pe munte, apoi închinarea apostolilor și a femeilor mironosițe care o ajută, în această reprezentare, să se așeze pe patul ei de moarte. Privitorul se întreabă dacă nu cumva icoana vrea să creeze o punte între pregătirea pentru trecerea la cele veșnice a Născătoarei de Dumnezeu și activitatea desfă­șurată de monahii bolniței care se îngrijeau de muribunzi. Mai departe, urmează icoana tipică, propriu-zisă a Adormirii, seria încheindu-se cu plângerea apostolilor la mormântul Ei, când descoperă că Fecioara nu se mai află în el, ci a fost înviată asemeni Mântuitorului. Dedesubt, la stânga, acolo unde în mod normal s-ar fi aflat Judecata de Apoi cu Raiul și toate desfătările lui, vedem, în mod cu totul neobișnuit pentru pictura muntenească, Viața adevăratului călugăr, răstignit pentru lume și lovit din toate părțile de ispitele și necazurile cu care diavolul încearcă să-l abată de la calea cea strâmtă.

O altă imagine rar întâlnită (și cum nu se poate mai potrivită cu tematica de față) este Adormirea Sfântului Efrem Sirul, amplu executată, iar în Lapidarea Sfântului Arhidiacon Ștefan, o magnifică alegorie ne mângâie ochiul, amețit poate de beția detaliilor. Scena conține numai pe jumătate martiriul întâiului mucenic, cealaltă jumătate fiind împodobită cu o întreagă „echipă” de îngeri care trudesc din greu la adunarea pietrelor cu care Sf. Ștefan fusese ucis, cărând coșuri doldora de bolovani pe care îi folosesc ca material de construcție la ridicarea unui zid falnic, în fundalul ima­ginii. Rămâne la latitudinea noastră să stabilim ce este acest zid: basilica fizică a Sfântului Ștefan din Valea Cedrilor, Ierusalimul sfințit prin pătimirea lui, Biserica însăși al cărei prim martir i-a fost sau chiar Împărăția lui Dumnezeu, clădită pe jertfa mucenicilor. Sau, mai bine zis, câte puțin din toate. Astfel, iconarul brâncovenesc a redat în culori, mai frumos decât o face balada în cuvinte, taina Meș­terului Manole, adevăratul Emanuil Care este și meșterul, și piatra cea din capul unghiului.

Corabia Bisericii

În sfârșit, o frescă de care vorbește cu predilecție Mitropolitul Bartolomeu Anania, în cartea sa, Cerurile Oltului, este maiestuoasa Corabie a Bisericii - motiv răspândit la toate popoarele ortodoxe, care-și face loc abia prin grija Mariei Brâncoveanu în iconografia noastră. Dar Corabia de la Hurezi are o particularitate. Mitropolitul Bartolomeu, în urma unei analize minuțioase, povestește că a calculat traiectoria săgeții pe care saracinul de pe mal o îndreaptă asupra corabiei. Nu mică i-a fost surpriza când a constatat că nu-L viza pe Iisus Hristos, aflat la cârma navei, ci un anume obiect, pus la loc de cinste pe o masă în­con­jurată de Sfinții Ierarhi. Obiectul are forma unei cutii aurite, de unde trage concluzia că înăuntrul casetei se află Sfintele Taine. Așadar, explică el, alegerea ­iconarului are un înțeles adânc, simbolizând războiul lumii nu împotriva unui Mântuitor istoric Care S-a ridicat la cer, ci a sfințeniei Sale care dăinuie în Biserică, peste timp. Totuși, pictura de la Hurezi e puțin ambiguă. Mărind imaginea pe ecranul computerului, am observat că lasă, mai degrabă, impresia unei cărți cu ferecătura clasică de Evanghelie decorată în cele patru colțuri și la centru, doar că întoarsă într-o poziție ciudată, sprijinindu-se pe cotor. „Cutia” nu pare să aibă capac, partea de sus dând senzația unor pagini - un volum cu coperta din spate întredeschisă. Am vrut să corelez această observație cu toate celelalte icoane ale Corabiei pe care le-am putut găsi și am remarcat că în nici una dintre ele obiectul de pe Sfânta Masă nu e un chivot, ci, în mod limpede, o carte, o Evanghelie ce reprezintă, de fiecare dată, centrul de interes al complicatei compoziții. Oricare ar fi fost intenția zugravului, explicația Mitropolitului Bartolomeu este în continuare valabilă - fie că vorbim de cuvintele lui Hristos sau de Trupul și Sângele Lui, sensul e același și nu putem decât să ne minunăm de geniul artistului care, conștient sau nu, a creat un asemenea echivoc poetic, punându-ne încă probleme de ­interpretare, după 300 de ani.

Finalizată în doar trei ani

În 1699, la adormirea unui veac, avea să fie finalizată și pictura acestei biserici a Adormirii Maicii Domnului, adică exact în anul în care Sublima Poartă, ne­statornică precum o știm, îi acorda lui Brâncoveanu domnia pe viață, aceeași viață pe care tot ea avea să i-o curme. Micuța bijuterie oltenească a fost finalizată în doar trei ani, nu cu grandoarea de veritabil urmaș al lui Iustinian cu care domnul muntean zidise biserica mare, ci cu migala unui bijutier care montează cel mai mărunt, dar mai de preț mărgăritar.

Retrasă parcă în sine însăși, biserica bolniței pare să îndeplinească același rol pe care l-a jucat și doamna Maria în istoria Țării Românești, o imagine vie a discreției, a unei dureri tăcute și a unei tăceri dureroase, căci acesta era locul unde se adunau monahii vârstnici și bolnavi, dar înțelegem că, în acele secole cu „1” înainte, călugării veneau aici mai degrabă ca să se pregătească pentru viața veșnică decât pentru o revenire în lumea cea deșartă. Poate tocmai așa se explică prezența atâtor scene care amintesc de moarte, dar și de urcușul către ea, mesajul frescelor fiind, mai evident decât în orice așezare monastică a Olteniei, un mesaj profund monahal, o Filocalie în imagini. Și parcă, în explozia de verdeață a micuței incinte, o poți vedea pe Însăși Născătoarea de Dumnezeu, poposind la umbra unui măr, să stea la taifas cu îngerul, să afle ce mai e nou prin Rai. Aflând, în schimb, că pământul va rămâne orfan de Dânsa.

Cât se poate de viu stă și acum cimitirul de alături

Ca întotdeauna, istoria a ținut să-și ducă simbolismul până în pânzele albe, căci din chiliile unde se tratau bolnavii și care ar fi fost astăzi doar niște relicve desuete n-au mai rămas decât ruine; în picioare, însă, și cât se poate de viu stă și acum cimitirul de alături. Singurul care nu se demodează. Oricât de febrilă ar fi alergătura prin mănăstire la hramul „din născare” al Sfinților Împărați sau la cel complet neplanificat al ctitorului mucenic, la bolniță e de-a pururi liniște. Știu: morții impun respect și nu există pace pe lume precum cea dintr-un cimitir, dar aici nu-ți poți stăpâni sentimentul că tăcerea cu glas de huhurezi e mai mult decât un simplu tribut adus celor adormiți. Că este o reverență în fața unei făpturi vii. În panta acestei grădini de meri gârboviți pentru închinăciune și de brazi drepți ca lumânarea de la căpătâiul unui muribund, dacă îi duci minții degetul la buze, s-ar putea să auzi, în bâzâitul ierbii, niște pași delicați de Fecioară. Și, o idee mai răspicat, un foșnet de aripi.

Pentru asta, însă, trebuie multă rugăciune.

Mormintele pline ochi din ­curtea bolniței sunt o alegorie chiar mai convingătoare decât frescele iertate de timp, cum stau cuminți între două morminte goale: al Sfântului Constantin, visând de secole la voievodul care i s-a promis, și al Născătoarei de Dumnezeu - un mormânt care mai trăiește încă în trecut, după atâtea veacuri de singurătate. Norii moțăie la soare, merele de august îți fac cu ochiul, cu ochii lor verzi, și, ca să-l calchiem pe Sorescu, e un miros verde cum trebuie să fi mirosit raiul de la intrare, pe vremea când era culoarea nouă și nu crăpase.

Și ți se face așa o poftă nebună de veșnicie!