Bolnița Mănăstirii Cozia, chip al filantropiei creștine

Timp de secole, Biserica Ortodoxă Română și-a prelungit actul liturgic și dincolo de locaşul de cult, prin chipul văzut al filantropiei, concretizat nu numai în ajutorarea celor săraci cu prilejul sărbătorilor sau al hramurilor, ci și în cadrul unor așezăminte instituțio­nalizate, cum au fost bolnițele. Acestea erau ridicate pe lângă locașuri de cult și mănăstiri și aveau în vedere ajutorarea bolnavilor. În timp, ele s-au dezvoltat, devenind adevărate spitale, care ofereau deopotrivă asistență medicală și duhovnicească. O asemenea instituție a fost și bolnița Mănăstirii Cozia, care urmează să fie restaurată.

Termenul „bolniță” este consemnat pentru prima oară în acte oficiale din Țara Românească în secolul al XVI-lea, când voievodul Vladislav dăruia în 1523 la Simidreni jumătate din veniturile unei cășerii, „să le fie hrană fraților de la bolniță”. Cuvântul desemna locul în care se îngrijeau bolnavii. Cea mai veche bolniță din zona Vâlcei este cea de la Bistrița, ridicată de Barbu Craiovescu. Bolnița Mănăstirii Cozia, împreună cu chiliile dimprejur, a fost ridicată între 1542 şi 1543 de către Radu Paisie. La vest de biserica bolniței exista un ansamblu de clădiri, din care a rezistat până astăzi doar una, refăcută între 1964 şi 1965.

Istorie și un domn exilat în Egipt

Mănăstirea Cozia, cu hramul Sfintei Treimi, a fost ctitorită de Mircea cel Bătrân, voievodul Țării Românești (1386-1418), fiind sfințită la 18 mai 1388. Este unul dintre cele mai vechi monumente din Țara Românească, important centru cărturăresc și unul dintre cele mai bogate așezăminte monahale din epocă. Mănăstirea dispune de o biserică mare, centrală, și două paraclise, cel al egumenului Amfilohie de la Cozia, construit pe latura sudică în 1583, și cel al arhimandritului Ioan de la Horezi, ridicat pe latura nordică în 1710. Însemnătatea istorică a așezământului o conferă și faptul că în pronaosul bisericii mari se află mormântul lui Mircea cel Bătrân, trecut la cele veșnice în 31 ianuarie 1418, precum și mormântul mamei lui Mihai Viteazul, călugărită aici, după moartea fiului ei, cu numele de Teofana. Din perioada lui Mircea cel Bătrân datează și crucea care se află pe turla mare a bisericii. Sfântul locaș a fost pictat în 1390-1391. Din această lucrare se mai păstrează scene numai în pronaos. Fresca din naos și cea din Altar datează din 1707, fiind refăcută de Preda zugravul și fiii săi Ianache și Mihai. Întregul ansamblu a fost restaurat între 1984 şi 1986.

Bolnița Cozia a fost ridicată de fostul egumen de Argeș Radu Paisie (1535-1545), pe numele său de boier Petru, în 1542-1543. El era unul dintre fiii lui Radu cel Mare. Biserica acesteia are hramul „Sfinții Apostoli Petru și Pavel”. Cronicarul valah Nicolae Olahus, rudă cu Radu Paisie, arată în scrierile sale din perioada 1534-1535 că Radu a fost căsătorit cu Stana, după moartea căreia s-a călugărit la Mănăstirea Argeșului, primind numele de Paisie. În 1534, acesta, ca fiu legitim al domnitorului Radu cel Mare, l-a înlăturat, pentru scurtă vreme, din scaunul domnesc pe Vintilă, dar boierii acestuia îl prind și-l izgonesc. Așa se pare că a ajuns egumen la Argeș, cu numele de Paisie, unde l-au găsit boierii în 1535, când l-au adus și l-au pus domn pe tronul Țării Românești. El a zidit mănăstirile Mislea din Prahova, Valea din Muscel, ambele în 1537, apoi bolnița de la Cozia, isprăvind și construcția mitropoliei din Târgoviște. De pe vremea lui datează și Schitul Verlita din Prahova, ctitoria banului Toma, și Biserica Stănești din Vâlcea, ridicată de logofătul Giura în 1536. Înlăturat de pe tron de către fratele său după tată, Mircea Ciobanul, în 1545, Radu Paisie a fost exilat de turci în Egipt, la Alexandria, unde a și murit, fiind înmormântat, se pare, într-o biserică din acest oraș.

 

„Giuvaierul secolului XVI de la Cozia”

În trecut, bolnița de la Cozia era cuprinsă în incinta mănăstirii. După ce au fost sparte zidurile împrejmuitoare pentru a se construi drumul național ce străbate Valea Oltului, a rămas separată, pe muchia dealului dinspre apus. Într-o vreme, s-a crezut că aceasta ar fi fost ctitoria lui Petru Cercel, dar pisania bisericii bolniței spune clar că lucrarea ei „s-a început și s-a săvârșit (...) în zilele lui Petru Voievod și ale fiului său Marco Voievod și ale Prea Sfințitului Mitropolit chir Varlaam și sub egumenul ieromonah Ilarion, așișderea cu robul lui Hristos, ieromonahul Maxim maistorul, care a fost învățător, ca să fie spre odihnă. Și am scris eu mult greșitul David și fiul său Raduslav, în anul 7015 (1543)”.

Timp de trei decenii, între 1890 şi 1920, bolnița a adăpostit obștea mănăstirii, deoarece clădirile acesteia au fost transformate în penitenciar, apoi în Azilul „Doamna Elena”, după care, în 1917, a devenit lagăr de prizonieri și spital, iar biserica mare, grajd pentru caii armatei ocupante, care a prădat și profanat sfântul locaș și a devastat casele, lăsându-le într-o completă ruină, după cum reiese dintr-un document adresat Ministerului Cultelor la 6 martie 1919 de către superiorul mănăstirii, protosinghelul Anastasie Popescu.

Datorită valorii picturilor ei murale și armoniei liniilor arhitectonice ale bisericii bolniței, aceasta a fost numită „giuvaierul secolului XVI de la Cozia”. Bisericii îi lipsește pronaosul, din pridvorul închis intrându-se direct în naos. Arhitectura acestui spațiu, cu nartexuri și exo-nartexuri deschise, se aseamănă cu bisericile din Moravia, Krusevak și Kalenic. Inițial, pereții exteriori erau înconjurați de ocnițe, fiecare având o rozetă de piatră, cum se poate observa în tabloul votiv. Astăzi, ele nu mai există, locurile lor fiind zidite și tencuite. Similitudinile cu spațiul arhitectonic eclezial sârbesc nu se rezumă numai la arhitectură, ci și la felul în care sunt realizate fațadele și tipul de parament, precum și la înălțimea neobișnuită proprie monumentelor sârbești, la fel și acoperișul în două ape.

Aceste particularități își găsesc explicația în legăturile și schimburile culturale dintre Țara Românească și Serbia, țară din care provin și cei doi pictori ai sfântului locaș, David și Radoslav.

Ansamblul pictural și detaliul tulburător

În comparație cu alte monumente din secolul al XVI-lea, programul iconografic al acestei biserici s-a păstrat foarte bine până în prezent, nesuferind repictări, fiind astăzi unul dintre cei mai importanți martori ai secolului pomenit. În conca Altarului este reprezentată Fecioara tronând, încadrată de doi arhangheli, iar pe semicilindrul bolții, Înălțarea Domnului. În primul registru este redată Împărtăşirea Apostolilor, încadrată de două scene din viața Fecioarei, la nord nașterea și la sud intrarea în biserică. În registrul al doilea este amplu reprezentat Mielul lui Dumnezeu (Sfântul Agneţ), flancat de scena plângerii lui Iisus și punerea în mormânt. În extremitățile acestui registru sunt pictate portretele Părinților Sfintei Fecioare: Ioachim și Ana.

Registrul inferior înfățișează chipurile Sfinților Vasile cel Mare, Grigorie Teologul și Nicolae, iar în nișa diaconiconului pe Sfântul Diacon Laurențiu la sud, iar la nord pe Sfântul Ioan Hrisostom, Sfântul Chiril și Diaconul Ștefan. În glafurile ferestrelor sunt înfățișați Sfinții Martiri Andronic și Tarah la sud, și Platon și Niceta la nord. Mântuitorul Iisus Hristos în mormânt apare într-o formă iconografică simplă în nișa proscomidiarului.

Remarcabilă în iconografia acestui spațiu este strânsa legătură dintre alcătuirea scenelor și Sfânta Liturghie, mai ales în scenele din Altar, prin ilustrarea amplă a Mielului lui Dumnezeu, scenă ce corespunde cu momentul din Liturghie în care se rosteşte Simbolul credinței, iar încadrarea acestuia cu plângerea și punerea în mormânt face o simbolică trimitere la anamneză. Legat de sacrificiu, este repezentarea în nișa proscomidiarului a lui Iisus în mormânt, iar Sfânta Euharistie este ilustrată prin Împăr­tăşirea Apostolilor. Un detaliu tulburător în această scenă îl constituie faptul că Iuda este pictat întorcând spatele apostolilor și scuipând spre Sfânta Împărtășanie. Întruparea Mântuitorului este ilustrată aici prin scena din conca, dar și prin cele două scene din viața Fecioarei Maria.

Biserica aceasta este prima de la noi în care scene din viața Sfintei Fecioare sunt reprezentate în Altar, cum se va întâmpla mai târziu, în secolul al XVII-lea, în biserica bolniței de la Hurezi.

În turla naosului se află pictată tradiționala imagine a lui Iisus Pantocrator, iar pe tamburi, registrele cu serafimi, îngeri, profeți și opt medalioane cu episcopi ai Romei, printre care Silvestru, Virgiliu, Grigore și Agaton, iar în pandantivi apar evangheliștii însoțiți de câte un înger, mai puțin Matei.
În conca de nord a naosului este ilustrată Cina cea de Taină, iar în cea sudică, Pogorârea Sfântului Duh. Scena Schimbării la Față este redată în timpanul peretelui de vest.

Ctitorii și chipul lui Mircea cel Bătrân

În ansamblul pictural al acestei biserici sunt redate și cele trei ipostaze ale Întrupării, Mandilionul, Keramionul, Tronul Hetimasiei, apoi Sfintele Pătimiri și minunile, Buna Vestire, Întâmpinarea Domnului, Botezul, Intrarea în Ierusalim, Învierea lui Lazăr, Iisus arătându-Se Mariilor, Coborârea de pe Cruce, Anastasisul, necredința lui Toma, Adormirea Maicii Domnului, Sfântul Ioan Damaschinul, apoi întregul registru inferior cu sfinți militari și mucenici. 
Deasupra intrării în naos este pictat Somnul lui Iisus, corespunzând înțelesului Psalmului 120. De o parte și de alta a intrării se află pictat tabloul votiv, cu Radu Paisie susținând chivotul bisericii în stânga, și cu fiul lui, Marcu Voievod, iar în dreapta, doamna Ruxandra, a doua sa soție, văduva lui Radu de la Afumați, și jupânița Zamfira, fiica sa din prima căsătorie. Remarcăm deasupra celor doi bărbați prezența îngerilor care îi încoronează ca voievozi, menit să simbolizeze natura divină a învestiturii lor.

 

Pe partea de vest, lângă ușă, sunt înfățișaţi Mircea cel Bătrân și fiul său Mihail. „Un lucru foarte important legat de această pictură este faptul că tabloul votiv al domnitorului Mircea cel Bătrân datează din 1543 și este o copie după cel aflat în biserica mare a mănăstirii, dinainte de restaurarea din 1705. După care a devenit el model pentru tabloul votiv actual pictat în aceeași biserică”, ne precizează părintele protosinghel Grigorie Cut, monah de 42 de ani în Mănăstirea Cozia, care ne-a prezentat această bijuterie istorică și arhitectonică a așezământului. „În interiorul acestui sfânt locaș, în pronaos, se află mormântul lui Mihail starețul, pe care scrie: «Această piatră este a lui Mihail eromonahu, care a fost egumen la Cozia»”, ne mai spune părintele Grigorie.

În bolniță erau internați călugării bolnavi, dar și credincioșii care munceau pe moșia mănăstirii. În biserica ei se săvârșeau Sfânta Liturghie și Sfântul Maslu, pentru ca internații să nu coboare la biserica mare. Astăzi, în această biserică se mai slujește doar în ziua de hram. Acest așezământ filantropic, ca și celelalte de același fel din țările române, este mărturia vie a grijii Bisericii față de trup. Pentru că acesta, alături de suflet, se află într-o atât de mare unitate, încât nu se poate răni o parte fără să sufere și cealaltă.