Buna Vestire - anunţul păcii dintre Dumnezeu şi Creaţie
Deşi e rânduit să fie serbat de fiecare dată în perioada Postului Mare, praznicul Bunei Vestiri este o sărbătoare a bucuriei. Sfântul Nicolae Cabasila explică motivele acestei stări: „Dacă ar fi trebuit ca vreodată omul să se bucure, dacă ar fi avut vreo clipă pe care s-o prăznuiască în strălucire şi măreţie, dacă trebuie ca pentru aceasta să cerem înălţimea duhului, frumuseţea discursului şi avântul cuvintelor, eu nu cunosc o altă zi decât aceea în care un înger a coborât din cer, aducând bunele vestiri pe pământ“.
Analiza pericopei evanghelice de la Luca în care este descrisă întâlnirea Arhanghelului Gavriil cu Fecioara Maria, are în prim-plan dialogul celor două personaje. Cuvântul îngerului aşterne pacea nu numai în sufletul Maicii lui Dumnezeu, ci peste întreaga creaţie, pentru că acum devine concretă, vizibilă, împlinirea promisiunii făcute de Dumnezeu neamului omenesc, încă de la început, de la căderea primilor oameni în păcat. Atunci Dumnezeu i-a promis Evei că partea femeiască va fi cea care va avea privilegiul de a aduce în lume un Răscumpărător al tuturor păcatelor, care va zdrobi definitiv capul şarpelui, adică va nimici puterea ispititoare a diavolului care a cauzat, în parte, păcatul originar. Sfântul Irineu de Lyon o descrie pe Maica Domnului ca pe o „nouă Evă“, în timp ce Hristos este numit „noul Adam“: „Adam tre-buia în chip necesar să fie restau-rat întru Hristos, iar moartea să fie absorbită întru nemurire. Iar Eva trebuia în chip necesar să fie restaurată prin Maria, aşa încât o fecioară, devenind răscumpără-toarea unei alte fecioare, să desfacă şi să distrugă neascultarea feciorelnică prin ascultare feciorelnică“.
Urmărind istoria omenirii şi, mai cu seamă, istoria poporului ales, cel care primise sarcina păstrării nealterate a închinării adevărate la Dumnezeu, pe temeiul revelaţiei divine, se poate observa limpede că neamul omenesc se afunda, din ce în ce mai mult, în pâcla păcatelor, nefiind în stare de a se ridica prin propriile lui puteri. Pierzând comuniunea cu Dumnezeu, popoarele pământului au căzut în idolatrie, iar poporul ales, deşi a beneficiat de asistenţă divină permanentă, fiind adesea călăuzit de patriarhi, prooroci şi drepţi, a urmat aceeaşi traiectorie de îndepărtare şi cădere din har. Toate mijloacele pedagogice utilizate de Dumnezeu, de la potop şi până la dominaţiile străine (egipteană, babiloniană şi romană), n-au reuşit îndreptarea, ci au sporit revolta, egoismul şi făţărnicia.
Proorociile vechi-testamentare, împlinite în persoana Mariei
De aceea, se impunea cu necesitate împlinirea planului veşnic al lui Dumnezeu cu lumea, în care întruparea Fiului lui Dumnezeu era o coordonată esenţială. Iar întruparea nu se putea realiza fără apariţia acelei persoane neprihănite, care să-L poată purta în pântece pe Dumnezeu. Ea este prefigurată în Vechiul Testament de scara care unea cerul cu pământul, care i s-a arătat în vis patriarhului Iacov în Betel, şi pe care suiau şi coborau îngerii lui Dumnezeu. Taina creştinătăţii, ne spune Sf. Ap. Pavel, porneşte tocmai de la această realitate: Dumnezeu S-a arătat în trup (I Timotei 3, 16). Iar Naşterea Sa va fi supranaturală, după încredinţarea profetului Isa-ia: „Iată, Fecioara va avea în pântece şi va naşte Fiu, şi vor pune numele lui Emanuel, care se tâlcuieşte: «Dumnezeu este cu noi»“. Revenind la dialogul purtat de înger cu Sfânta Fecioară, observăm că Sfântul Luca este foarte atent la detalii, prezentând cu acurateţe cadrul discuţiei în Evanghelie. Locul indicat este o casă din Nazareth, transformată azi în biserică ce păstrează chiar şi acum atmosfera tainică a întâlnirii. Şi în zilele noastre se poate vedea, în penumbră, raza luminoasă care coboară pe fereastra îngustă, în locul unde Maica Domnului obişnuia să se roage. Evanghelistul mai face o precizare extrem de importantă: faptul că Fecioara Maria era logodită cu dreptul Iosif, un bărbat din casa lui David, deci rudă cu ea - în fapt, un tutore, un ocrotitor vârstnic, absolut necesar pentru a apăra statura sa morală neprihănită.
Noua Evă dezleagă blestemul
Primele cuvinte pe care i le adresează îngerul Fecioarei se constituie într-un salut al bucuriei. Sfântul Gavriil este mesagerul divin, trimis să o anunţe că, fiind plină de har, Domnul este cu ea şi, astfel, este binecuvântată între femei. Sfântul Teofilact, arhiepiscopul Bulgariei, scrie: „iar fiindcă Evei i-a zis Domnul că în dureri va naşte fii, cea care dezleagă această durere e bucuria pe care o aduce Fecioarei îngerul, zicând: «Bucură-te, ceea ce eşti cu dar dăruită. Şi fiindcă Eva a fost blestemată, acesteia i se zice binecuvântat㻓.
Salutul îngerului produce o scurtă tulburare Fecioarei, neobişnuită cu o astfel de prezenţă şi cu un astfel de mesaj. De aceea, el o linişteşte, reiterând puterea lucrătoare a harului divin într-nsa. Temerile fiindu-i alungate, ea este pregătită acum să primească o veste inimaginabilă: a fost aleasă să-L poarte în pântece şi să-L nască pe Iisus, Fiul lui Dumnezeu, Cel Ce va sta pe tronul lui David, şi împărăţia Lui nu va avea sfârşit.
Îngerul îi comunică pământencei faptul că, în ea, lumile spirituală şi materială se vor contopi pentru a apărea în istorie Dumnezeul-Om. Fără îndoială, Fecioara ştia foarte bine semnificaţia cuvântului Iisus, indicat pentru numirea pruncului: Mesia, adică Mântuitorul lumii. Totuşi, pentru a se asigura că înţelegerea este deplină, îngerul dezvăluie, în chip profetic, puterea împărătească a lui Hristos, care va şedea pe tronul lui David. Şi precum David a luat împărăţia cea simţită, aşa şi Domnul pe cea gândită, a căreia nu va fi sfârşit. Că nu va fi sfârşit împărăţiei lui Hristos, adică al cunoştinţei de Dumnezeu şi al creştinătăţii, că şi prigoniţi fiind, strălucim cu darul lui Hristos, precizează Sfinţii Părinţi.
Sfânta Maria primeşte, aşadar, vestea că urmează să devină Maica lui Dumnezeu. Nu este uimită, nici cutremurată de primirea acestui mesaj, ci mai degrabă de modalitatea punerii în practică a planului divin. Aici se vede pe deplin neprihănirea ei. Nu se înfricoşează la atingerea focului dumnezeirii, dar se nedumireşte cu privire la curăţia ei trupească, incapabilă de a zămisli de la sine un prunc, după legile firii omeneşti: „Cum va fi aceasta, de vreme ce eu nu ştiu de bărbat?“ Două prefigurări în Vechiul Testament anticipează miracolul întâlnirii divinului cu umanul, în zămislirea lui Hristos: rugul aprins, care ardea şi nu se mistuia, în care i s-a arătat Dumnezeu lui Moise pe Muntele Horeb, precum şi cărbunele pe care un serafim îl ia cu un cleşte de pe jertfelnicul ceresc, atingându-l de buzele profetului Isaia.
Zămislirea lui Emanuel, mai presus de legile firii
Intervine apoi discursul clarificator al îngerului, în registrul deja obişnuit al aşternerii păcii între Dumnezeu şi oameni. În cuvinte puţine, arhanghelul dezvăluie întreaga teologie a întrupării Fiului lui Dumnezeu, pentru mântuirea neamului omenesc: „Duhul Sfânt se va pogorî peste tine şi puterea Celui Preaînalt te va umbri; pentru aceea, şi Sfântul care Se va naşte din tine, Fiul lui Dumnezeu Se va chema“. Aceste cuvinte revelate de înger se referă direct la maternitatea divină, calitate unică şi irepetabilă, conferită prin har Sfintei Fecioare. Bineînţeles, vorbim de o maternitate cu totul specială, după cum arată şi Sfântul Ioan Gură de Aur: „Îngerul n-a grăit aşa pentru că e rea nunta, ci pentru că fecioria e mai bună. Şi trebuia ca intrarea pe lume a Stăpânului de obşte al tuturora să fie mai cinstită decât a noastră. Era intrare împărătească. Trebuia să se asemene cu naşterea noastră, dar să se şi deosebească(...). Se aseamănă cu naşterea nostră, pentru că Domnul S-a născut din pântece; naşterea Lui, însă, este superioară naşterii noastre, pentru că S-a născut fără căsătorie“.
Hristos Se zămisleşte ca Fiu al Omului, fără a pierde cumva calitatea de Fiu al lui Dumnezeu. El Însuşi se va numi pe Sine adeseori, folosind ambele denumiri. Prin aceea de Fiu al Omului, El sugerează apartenenţa Sa la omenitate, la spiţa regală a lui David, din care se trăgea şi Sfânta Fecioară. În nici un caz nu poate fi acceptată vreo formă de paternitate umană în cazul Lui, deşi era reperat în societatea vremii Lui drept Fiul teslarului, datorită căminului pământesc al creşterii Sale în copilărie şi adolescenţă, în casa lui Iosif din Nazaret.
„Biserică sfinţită şi rai cuvântător“
Duhul Sfânt se pogoară în chip sfinţitor, aşa cum o va face şi la Cinzecime, când va transmite, sub forma limbilor de foc, harul întemeierii Bisericii văzute. Este momentul când, potrivit teologiei ortodoxe, Sfânta Fecioară este curăţită şi de păcatul strămoşesc, cu care s-a născut, asemeni nouă tuturor, dar care nu a dat roade concrete, în sensul unei aplecări spre păcat sau a vreunei căderi în ispită. De aceea, Maica lui Dumnezeu este chip al Bisericii celei însufleţite, fiind ea însăşi numită, în axionul Liturghiei Sfântului Vasile cel Mare, „biserică sfinţită şi rai cuvântător“. Ca Maică a lui Dumnezeu, ea este, implicit, şi maică a Bisericii, faţă de care mijloceşte permanent în faţa tronului Preasfintei Treimi.
Despre taina Întrupării şi despre participarea Sfintei Treimi la această lucrare mântuitoare, oferă lămuriri Sf. Simeon Noul Teolog, care zice: „a intrat întreg Cuvântul ipostatic şi de o fiinţă al lui Dumnezeu şi Tatăl în pântecele Fecioarei şi prin venirea şi împreună-lucrarea Sfântului Duh Cel de o fiinţă a luat trup înzestrat cu minte şi cu suflet din sângele curat al ei şi S-a făcut om. Aceasta e, deci, unirea de negrăit şi nunta de taină a lui Dumnezeu; şi aşa s-a făcut schimbul lui Dumnezeu cu oamenii, unindu-se în chip neamestecat cu fiinţa şi cu firea noastră stricăcioasă şi săracă Cel mai presus de fire şi de fiinţă. Deci, Fecioara a zămislit şi a născut din două firi, în chip minunat, adică din dumnezeire şi omenitate, pe Fiul cel Unul, Dumnezeu desăvârşit şi om desăvârşit, pe Domnul nostru Iisus Hristos, Care n-a stricat nici fecioria ei şi nici nu S-a despărţit de sânul părintesc“.
Maria a zămislit pe Fiul lui Dumnezeu
Problema dumnezeirii celui născut din Fecioara Maria a suscitat interesul teologilor în perioada de aur a literaturii patristice a Bisericii creştine. Discutată la Sinoadele Ecumenice III, IV, V şi VI, această doctrină s-a cristalizat în urma unor controverse îndelungate, legate, implicit, şi de persoana Maicii Domnului. Nici în vremea noastră nu s-au oprit contestările, existând şi azi anumite grupări pseudo-creştine, care neagă persoana divină a Fiului lui Dumnezeu, socotindu-L un simplu om, iar pe Maica Sa o femeie obişnuită. Este ceea ce afirma, în secolul al IV-lea, ereticul Nestorie, înfruntat şi condamnat la Sinodul al III-lea Ecumenic de la Efes. El considera că Fecioara Maria poate fi numită doar „Născătoare de om“ sau, concesiv, „născătoare de Hristos“ - dar în nici un caz „Născătoare de Dumnezeu“. În faţa acestei rătăciri, a luat atitudine Sfântul Chiril al Alexandriei, care a şi condus lucrările Sinodului, formulând dreapta învăţătură: „Oricine nu recunoaşte că Emanuel este Dumnezeu Adevărat şi că Sfânta Fecioară Maria este Maică a lui Dumnezeu, deoarece a dat naştere, după trup, Cuvântului lui Dumnezeu devenit om, să fie anatema“. Iar Sfântul Grigorie Palama zice, la rândul său: „De aceea, nu un înger, nu un om, ci Însuşi Domnul a venit şi ne-a mântuit, zămislindu-Se şi întrupându-Se în pântecul unei Fecioare şi rămânând fără schimbare Dumnezeu“. O astfel de taină, de necuprins cu mintea, se adânceşte şi mai mult în cugetările Sfântul Ioan Casian: „Nu numai că Maria L-a născut pe Cel mai în vârstă decât ea, ci pe Făcătorul ei, şi, născând pe Născătorul ei, a devenit Născătoare a Născătorului ei“.
Smerenia Maicii Domnului
Dialogul dintre Arhanghelul Gavriil şi Sfânta Fecioară Maria nu ia sfârşit fără a consemna acordul în deplină libertate, exprimând supunere faţă de voia lui Dumnezeu: „Iată roaba Domnului. Fie mie după cuvântul tău!“ Aceste cuvinte arată o dată în plus statura umilă a Fiului lui Dumnezeu întrupat, chip de rob luând, din cea care s-a numit pe sine „roabă“ a lui Dumnezeu. Sfântul Atanasie cel Mare explică starea de supunere a Fecioarei astfel: „Pentru aceea se supune cu adevărat Maria, ca El (Hristos) să-Şi ia cu adevărat trupul din ea şi ca să-L aducă pe El ca trup propriu pentru noi“. Acest Părinte al Bisericii leagă, aşadar, întruparea Cuvântului de împlinirea unui scop veşnic: îndumnezeirea după har a firii umane, prin sfinţirea trupului pământesc, la înviere, ca trup de slavă, ceresc. Cuvintele Maicii Domnului reprezintă o veritabilă prefigurare a cuvintelor rostite mai târziu de Hristos: „Oricine se înalţă pe sine, se va smeri, iar cine se smereşte pe sine se va înălţa“.
▲Bucuria duhovnicească transpare din cântările liturgice închinate acestei sărbători
Troparul Bunei Vestiri ne îndeamnă să prăznuim cum se cuvine începutul mântuirii noastre şi arătarea tainei celei din veac. Suntem chemaţi ca şi noi, împreună cu îngerul care binevesteşte lucrarea harului lui Dumnezeu pe pământ, să-i cântăm Maicii Domnului: „Bucură-te, cea plină de har, Domnul este cu tine!“. Iar condacul praznicului, imn cunoscut şi iubit de toţi ortodocşii, cântat de bizantini atunci când ieşeau cu icoana Maicii Domnului pe zidurile cetăţii lui Constantin, pentru a alunga pe barbari, porneşte de la desluşirea semnificaţiilor numelui Maicii Domnului, Maria, care înseamnă Doamnă. Ea este apărătoarea noastră şi izbăvitoare grabnică din nevoi şi necazuri. Deci, Apărătoarei Doamne îi aducem mulţumiri pentru biruinţa asupra potrivnicului, numindu-ne şi noi, după exemplul pe care ea ni l-a dat, robi. Prin viaţa sa virtuoasă, ridicându-se la treapta supra-venerării, fiind mai cinstită decât heruvimii şi mai mărită fără de asemănare decât serafimii, Maica lui Dumnezeu are stăpânire nebiruită peste toată făptura, puterea ei fiind invocată spre a ne slobozi pe noi din toate nevoile. Condacul se încheie cu o nouă cântare panegirică: „Bucură-te, Mireasă, pururea Fecioară!“. Aici sunt concentrate cele două afirmaţii doctrinare stabilite de Biserica noastră drept-măritoare, în raport cu Maica Domnului: faptul de a fi „Mireasa lui Dumnezeu“, născându-L pe Fiul Său Veşnic, dar şi statura ei morală neprihănită, fecioria perpetuă.
Buna Vestire ne aduce nouă bucurie anticipativă, raportată la Naşterea Mântuitorului lumii, pentru că, „după cum soarele, înainte de a-şi arunca razele sale pe pământ, luminează cu lumina lui de departe cea mai mare parte a lumii, tot aşa şi Hristos, când a răsărit din pântecele Fecioarei, a luminat, înainte de a Se naşte, întreaga lume“.
▲ Această sărbătoare schimbă atmosfera de pocăinţă şi întristare din Post
Conform imnografilor, praznicul Bunei Vestiri este „descoperirea sfatului mai înainte de veci al lui Dumnezeu“, ivirea în timp a marii taine a iconomiei dumnezeieşti. Cuvântul necircumscris prin fire şi împreună veşnic cu Tatăl se face prin milostivire circumscris şi supus timpului spre îndumnezeirea umanului.
Deşi prăznuirile sfinţilor sunt interzise canonic în timpul Postului Mare, ajutorul şi rugăciunea lor şi mai cu seamă mijlocirea Maicii Domnului se propune ca prototipul şi scopul spre care tind eforturile crredincioşilor.
Prezenţa în Postul Mare a acestei sărbători care schimbă atmosfera de pocăinţă şi întristare cu bucuria cosmică adusă de anunţul îngerului, face să se săvârşească Liturghia Sfântului Ioan Gură de Aur, indiferent de zi, desfiinţând postul prin dezlegarea la peşte. Imobilitatea praznicului de pe 25 martie e impusă de preocuparea de a păstra realismul anului liturgic , fiindcă Naşterii Domnului sărbătorită cu nouă luni înainte îi corespunde zămislirea lui Hristos. De asemenea, celebrarea la dată fixă, apropiată de echinocţiul de primăvară reprezintă o reproducere periodică a creaţiei lumii.