Cahlele de Mediaș, o poveste despre frumos și trăinicie

În 1906, sasul Iulius Gref înființa, la Mediaș, în județul Sibiu, o fabrică de cahle care avea să facă istorie, rămânând în picioare până astăzi. De 119 ani, aici este prețuit lucrul mâinilor. Fiecare cahlă este presată și pictată manual, respectând o suită de etape dintr-un proces migălos, dar care le face cu atât mai prețioase. Astăzi, este ultima fabrică de acest tip, funcțională, din România.

Cam 40 de cahle reușește să facă zilnic cel mai experimentat muncitor de la Fabrica Teracota din Mediaș. Lucrează aici de 15 ani și, în timp, a văzut venind și plecând mulți lucrători: „vin dar nu stau”. E de muncit cu mâinile, nu e ușor, operațiile sunt repetitive, așa că cei mai mulți pleacă. Însă cine rămâne ajunge să iubească meșteșugul și asta se vede în ceea ce iese mai apoi din mâinile lui. Lucrează cu opt matrițe și pregătește fiecare piesă în parte cu atenție, astfel încât să nu lase loc micilor defecte.

„Aici se tipăresc cahlele, apoi stau vreo două zile să se usuce cât de cât, pe urmă se finisează foarte bine să nu aibă găurele, se duc în uscătorie, acolo mai stau la uscat încă trei săptămâni, se glazurează, se pictează și după aia intră la cuptor. Deci e un proces întreg și destul de lung”, ne povestește ghidul fabricii, în timp ce facem turul sălii în care, pe mese lungi, câțiva lucrători presează lutul pe tipare. Fabrica are o colecție mare de matrițe, colec­ționate din toate zonele țării, s-au făcut replici ale lor, iar acum se reproduc tot felul de modele.

Fabrica e ca un labirint. Treci dintr-o încăpere în alta, străbați mici culoare înguste, ca să ajungi fie la magazia de matrițe, fie la moara unde se prelucrează lutul, fie la atelierul de pictat, fie la cuptorul în care se ard cahlele. Prea puțin pare să se fi schimbat interiorul de la înființare și până în prezent. Lutul e firul roșu al acestui labirint - îl vezi gata să fie modelat, asemeni unui copil neștiutor, în sala tiparelor, ți se lipește de tălpi sub formă de pulbere peste tot pe unde treci ori îl observi cum își schimbă granulația, în compoziția pe care meșterul o prepară în moară, ca să ajungă aproape de perfecțiune.

„La noi chiar totul e manual. Moara e de atunci. Nu am făcut decât s-o întreținem, i s-a mai adăugat câte un șurub nou sau ceva, dar funcționează de atunci și preparăm lutul și acum cu ajutorul ei. Sunt două tipuri de argilă pe care le folosim. Utilizăm și rebuturile, adică piesele care nu ne ies le măcinăm și le refolosim. Totul se reciclează”, mai spune ghidul. Amestecul de argilă e unul special gândit astfel încât cahlele să acumuleze mai multă căldură, pe care să o păstreze mult timp după stingerea focului. De aceea, sobele realizate la Mediaș sunt nu doar frumoase, ci și foarte rezistente și foarte utile.

Ce sunt cahlele și cum au apărut în cultura tradițională

Ca plăci de lut de diferite dimensiuni, pictate și apoi arse, cahlele au apărut mai întâi în Mesopotamia și Arabia și au fost utilizate pentru decorarea pereților unor construcții importante. Prin Bizanț, ele au ajuns şi în țările române, fiind utilizate la decorarea de biserici, palate domneşti şi case boiereşti. În Moldova, spre exemplu, se cunosc și în prezent așa-numitele cahle de Kuty, după denumirea ceramicii practicate încă din Evul Mediu în Galiția de altădată, meșteșug preluat apoi și în Bucovina, în zona Rădăuților, de familia olarilor Colibaba.

Spre secolul al XVIII-lea, cahlele au început să fie utilizate și pentru decorarea cuptoarelor, care păstrau, în acest fel, mai bine căldura. „Se realizau cahle simple, apoi decorate prin micasare, cahle smălţuite verzi cu forme în relief sau decorate cu albastru cobalt sau policrom, cahle habane (produse de anabaptiștii de limbă germană ajunși în Transilvania, la Vințu de Jos, în 1621, n.r.). Cele mai vechi centre producătoare cu cahle au fost cele săsești - Braşov, Sibiu, Bistriţa, Cisnădie - decorate cu pomul vieţii, pictat cu cornul sau pensula, în combinaţii de alb cu albastru cobalt sau verde. În secolul al XVI-lea se produc cahle și în centre maghiare: Târgu Mureș, Târgu Secuiesc, Aiud, Turda, Cluj, Corund”, explică Szöcsz Károly și Karla Roşca în volumul „Mărturii ale civilizaţiei transilvănene. Colecţia de cahle a Muzeului ASTRA”.

La Mediaș se produc 300 de modele

În cuptorul micii fabrici de la Mediaș, cahlele se ard vreme de 24 de ore. Însă înainte de a ajunge pe rafturile din cuptor, se usucă foarte bine, apoi se glazurează și se pictează. În atelierul de pictură, am găsit trei doamne. Cea mai în vârstă e și veterană în meserie. Pictează de 18 ani. „Acuș fac majoratul, dar fără lăutari”, glumește ea. A învățat meșteșugul aici, în fabrică, și apoi l-a transmis și ea altora. Vopseaua utilizată este pe bază de praf de sticlă, ca să reziste, iar clientul e cel care își alege și culoarea dorită, și modelul.

În fabrică se produc circa 300 de modele de cahle, iar comenzi vin de peste tot din țară, dar și din Spania, Italia, Germania, Austria. Cele mai vechi modele realizate sunt cele săsești, pictate albastru pe fond alb. Sunt de asemenea și multe modele secuiești - pictate cu verde pe fond alb. O moștenire care uluiește prin colorit și prin rafinamentul modelelor. Numărul de cahle necesare pentru o sobă obișnuită se realizează cam în trei luni, tocmai pentru că fiecare secvență din lungul proces al nașterii plăcilor este realizată manual.

Pledoarie pentru un muzeu al cahlelor transilvănene

În sala de prezentare a fabricii, amenajată ca un mic muzeu, de pe panouri distincte sau grupate în funcție de culoare și model, cahlele sunt răsfățate de zeci de priviri curioase. E imposibil să ajungi la Mediaș și să nu-ți dorești să le vezi, pentru că fiecare în parte este o mică operă de artă. Cele săsești cu precădere se disting prin eleganța și armonia pe care culoarea albastră, așezată atât de delicat pe glazura albă, le emană. Ce ochi, câtă sensibilitate, ce frumusețe interioară au avut vechii sași, pictând astfel de cahle, așa încât sobele lor să nu fie obiecte utilitare anoste, ci să bucure privirea și să înnobileze casa.

 „Într-un testament, redactat la 15 martie 1778 de un bogat negustor braşovean, starostele Mărgărit, se face descrierea locuinţei construite în 1774 şi aproape în fiecare «casă» (încăpere-odaie) era menţionată soba de căhăli albe ori soba nemţească de cahle albe. (...) Cahlele sunt produse în serie, ajungându-se la exemplare de un rafinament artistic de detaliu (al fiecărei cahle) sau de ansamblu (al montării acestora în construcţia sobelor) de către olarii saşi (Sibiu şi Braşov), de secuii şi maghiarii din Covasna şi Harghita şi de habanii veniţi din Moravia, ca o sectă anabaptistă, refugiaţi din calea persecuţiilor religioase şi a «pericolului» catolicizării forţate”, explică cercetătorul Nicolae Bucur, într-un studiu dedicat colecțiilor de cahle din muzeele harghitene, publicat în Revista Muzeului Național al Carpaților Răsăriteni.

Astăzi, valoarea estetică și vechimea modelelor cahlelor ar justifica amenajarea unui muzeu care să le fie dedicat. Pentru că în Ardeal astfel de piese vechi încă se mai găsesc prin satele săsești și secuiești, iar fabrica de la Mediaș nu lasă meșteșugul să dispară. Dar până când acest lucru va fi materializat, vizitați fabrica Teracota Mediaș și expozițiile de cahle pe care aceasta le-a amenajat în Biserica Albă din Viscri, judeţul Brașov, și în Cetatea Rupea. Priviți-le și lăsați-vă prinși în poveste!