„Călători prin nori” ai Sfântului Pantelimon

Respirarea în tăcerea Schitului „Sfântul Mare Mucenic Pantelimon”‑Valea Lupului, din Arhiepiscopia Argeșului și Muscelului, care în 27 iulie își sărbătorește ocrotitorul, se preface în rugăciune. Adică într‑o curățitoare revenire în sine, pe care Sfântul Vasile cel Mare o definește astfel: „Când mintea nu se risipește în lucrurile din afară și nu se împrăștie în lume prin simțuri, se întoarce în sine și se înalță cu gândul la Dumnezeu”. Acest adevăr l‑am trăit și eu, pe Transfăgărășan, la 1.000 de metri deasupra mării, într‑o întâlnire cu sfințenia și cu cei șase „călători prin nori” care se nevoiesc aici.

Spunea Sfântul Isaac Sirul: „Fii în pace în inima ta, și cerul și pământul vor fi în pace cu tine. Străduiește‑te să intri în vistieria dinăuntrul tău și vei vedea comoara cea cerească; căci una sunt și aceeași și, intrând în una, le contempli pe amândouă. Scara Împărăției lui Dumnezeu este în tine, ascunsă în sufletul tău. Adâncește‑te în tine însuți, departe de păcat, și vei găsi scara pe care vei putea să te înalți”. Adăugăm acestor adevăruri și cuvintele unui proverb tuareg: „Cine nu a fost niciodată în pustie nu știe ce este setea”, ca să subliniem și mai aplicat ceea ce, de ceva vreme, s‑a conturat a fi duhul acestei mici așezări monahale românești în care setea rugăciunii neîncetate și minunile au devenit prezențe cotidiene.

Un pas dinspre lume spre cer

Ajungerea la Schitul „Sfântul Mare Mucenic Pantelimon”, de pe Valea Lupului, nu departe de Barajul Vidraru, străjuit și el de o impunătoare statuie de oțel, realizată de un mare sculptor român, Constantin Popovici, prietenul meu, care își începea diminețile scoborându‑se în tăcutul din el străjuit de un porumbel care i se așeza zilnic pe umăr, este ca o trecere dintr‑o lume în alta. Ca un pas uriaș dinspre mundan spre cer, ca o ieșire din sinele obosit și pervertit și pătrunderea, fără încălțări, în genunchi, cu capul descoperit, în patria îngerilor de dincolo de nori. Toate aceste stări care te asaltează nevăzut când pășești prin poarta schitului te coboară, te ridică, julindu‑ți sufletul, oblojindu‑l și, în cele din urmă, chiar dacă doar numai pentru câteva zile, vindecându‑l de împrăștiere, de nepricepere, de indiferență și uitare. Și, după toate acestea, când crezi că epuizezi toate stările posibile, ești întâmpinat de un părinte drămuit în vorbe, cu fruntea acoperită de o camilafcă athonită, care își deschide brațele ca niște aripi uriașe, îmbrățișându‑te, topindu‑te într‑o dragoste îngerească fără nici o urmă de reproș, de compătimire sau mustrare, ca și când te nevoiești cu el și cu frații lui dintotdeauna în această pustie tăcută, dincolo de vârfurile brazilor. Și, oricât ai încerca să te desprinzi de toate acestea pe loc, sau câteva zile mai târziu, nu poți, pentru că simți că nu‑ți mai aparții. Că, într‑un fel, ți‑au înmugurit și ție două aripi în clavicule, de care la început te sperii, dar știi că dacă le accepți și vrei, cu ele te poți înălța și tu până la nori, în lumea celor care respiră în tăriile văzduhului.

Cel care te cuprinde între brațele sale este părintele arhimandrit Ioan Traian Danci, starețul mănăstirii, care în cei 27 de ani de monahism a cărat cu sine pe unde l‑au purtat pașii ascultărilor nu numai rugăciunea, ci și o bibliotecă întreagă care, atunci când a ajuns la Valea Lupului, a stătut, s‑a numărat și a constatat că s‑au adunat în rafturile sale peste 10.000 de volume. Tot atâta agoniseală pentru hrana sufletului fiecărui călugăr de aici, mai ales în lungile luni de iarnă când zăpada acoperă jur‑împrejurul, tăind aproape orice legătură cu lumea de dincoace de nori.

Obștea călătoare prin nori

„Am intrat în monahism în 1999, la Mănăstirea Făgețel din județul Harghita. Apoi am fost la Mănăstirea «Sfinții Epictet și Astion» de la Murighiol, la Mănăstirea «Sfântul Proroc Ilie» de la Nușeni, județul Bistrița, după aceea diacon și șofer al Înaltpreasfințitului Iosif în Germania, duhovnic la Mănăstirea Lipnița din județul Constanța, iar aici, din anul 2018. Obștea noastră numără șase viețuitori: doi preoți, eu și părintele ieromonah Daniil, ierodiaconul Dimitrie și trei monahi: Teodosie, Varlaam și Cleopa”. Mănăstirea s‑a înființat în 2012, la inițiativa Înaltpreasfințitului Părinte Calinic, Arhiepiscopul Argeșului și Muscelului: „Exista aici un loc izolat, liniștit, o cabană, unde Înaltpreasfinția Sa se retrăgea și se așeza la scris. Dar fiind foarte mulți urși în zonă, multă umiditate, ierni foarte grele și o lipsă de monahi, a existat la un moment dat intenția de a se vinde locul și cabana. Eu căutam un asemenea loc retras, iar Înaltpreasfințitul Părinte Calinic căuta un om care să rămână și să facă treabă aici. Așa ne‑am întâlnit și bucuria a fost comună. Din clipa aceea a pornit lucrarea. S‑a ridicat un lăcaș cu demisol, sfințit în 2021, în care se slujește, apoi biserica propriu-zisă, recent pictată, care se sfințește în 27 iulie, în ziua hramului «Sfântul Pantelimon» din acest an. Pictura este realizată de soții Gabriel și Beatrice‑Ana Ungureanu. O lucrare foarte frumoasă care, pe lângă icoanele și sfinții pictați la interior, are zugrăviți în pridvor toți sfinții protectori ale căror nume le poartă monahii de aici, precum și ceilalți «membri» ai obștii noastre, adică urșii, căprioarele, mistreții, care uneori vin la noi, adică dincolo de gardul mănăstirii, să asculte Sfânta Liturghie. Mai sunt zugrăvite scene cu nevoințele călugărului aici, în munte. De hram, acum doi ani, în timpul slujbei, o ursoaică însoțită de cei doi pui ai săi stăteau dincolo de Pârâul Toaca din apropiere și ascultau slujba! Puțin mai jos este Valea Toacei, denumire care poate aminti existența cândva în zonă a unor sihaștri sau chiar poate a unei mici așezări pustnicești, de unde și denumirea cu rezonanță monastică a văioagei”, ne mărturisește părintele arhimandrit Ioan Traian Danci.

Piatra cu cruce din pârâu

Vizităm și noi tăcuți, surprinși și impresionați, fiecare obiectiv care s‑a ridicat aici, acompaniați de trilul păsărilor din pădure, de mirosul cetinii și al florilor din ghivece, respirând aerul curat, strecurat prin sita norilor, minunându‑ne de fiecare zgomot, de fiecare imagine, dar mai ales de adâncul tăcerii din inima părintelui stareț, întrebându‑ne ce ar mai putea ispiti sufletele nevoitorilor de aici care viețuiesc în atâta armonie și liniște. Ca și când îmi erau citite gândurile, părintele stareț răspunde întrebării mele nerostite: „În acest loc, cel mai mult ne ispitește cititul. Avem o bibliotecă foarte mare, cu peste 10.000 de volume pe care, în parte, am cărat‑o cu mine pe unde am umblat. Pe cea care înseamnă Teologie, cu siguranță. Dar și pe cealaltă, care înseamnă istorie, literatură, medicină, pentru că avem de toate. Eu iubesc de mic cartea și‑mi place foarte mult să citesc. Foarte des ies pe terasă, mă întind și‑mi pun pe față o carte veche, doar pentru a‑i simți mirosul. Eu nu citesc în mediul online decât dacă scot textele respective la imprimantă. Vreau să simt hârtia. La noi iarna omătul nu se topește șase luni. Așa că nu prea avem ce să facem, în afară de privegheri, slujbe și de îndepărtat zăpada. Ne rămâne doar să citim foarte mult”. Apoi ne povesteşte cum a fost ales hramul Sfântului Mare Mucenic Pantelimon: „Este o poveste foarte frumoasă, chiar providențială, aș putea spune: Înaltpreasfințitul nostru urca destul de des aici în munte la cabana în care se retrăgea. Locul era păzit totdeauna de cineva. Pe vremea aceea era un părinte care prinsese un pește în pârâul care trece pe lângă mănăstirea noastră și voia să‑l prepare, să‑l mănânce. Văzându‑l, Înaltpreasfințitul i‑a spus să nu‑l consume, ci să meargă undeva mai jos pe pârâu, să‑l elibereze într‑o răstoacă de acolo, pe care arhipăstorul o știa de mai multă vreme. În ziua în care a eliberat peștele în răstoacă, în mod surprinzător, a descoperit o piatră cu o cruce imprimată pe ea. Și l‑a întrebat pe părintele care îl însoțea ce zi era aceea. Și era 27 iulie. Atunci a gândit Înaltpreasfințitul că dacă se va face aici un schit sau o mănăstire să aibă hramul «Sfântul Mare Mucenic Pantelimon». Mirarea Arhiepiscopului nostru a fost foarte mare, pentru că, deși cunoștea bine locul acela, nu o văzuse niciodată. Au ridicat bolovanul și l‑au adus la schit. Eu nu pot să afirm că până să vin aici aveam mare evlavie pentru acest sfânt, pentru că nu prea avusesem întâlniri profunde cu el. La început nu mi‑a fost foarte ușor să mă acomodez cu locul, lucru firesc, de altfel. Dar s‑a petrecut în vremea aceea o minune. Aveam muncitori la lucru, dar nu și materiale de construcție. Atunci, într‑o seară, am mers în fața icoanei Sfântului Pantelimon și i‑am zis așa: Sfinte, eu sunt doar un pion care mută lucrurile de colo‑colo. Dacă nu faci o minune ca să facem rost de materiale, muncitorii vor pleca acasă. În ziua următoare, dimineața, la ora 7:00, m‑a sunat cineva, care auzise că aici se va ridica un schit, și m‑a întrebat dacă vreau un TIR cu cărămidă. S‑a nimerit să fie exact atunci când aveam nevoie. Asta a fost aici o primă minune. De atunci s‑au petrecut numeroase asemenea fapte, iar Sfântul Pantelimon s‑a dovedit mai mult decât un ocrotitor, dacă mă gândesc la câte a făcut pentru noi, și cu noi, aici. Pe timp de vară, cam vreo trei luni, ajung la noi și pelerini. Cei mai mulți sunt din zonă. Iarna, în schimb, vin mai puțini din cauza dificultății traseului. Noi, în fiecare duminică și de sărbători, reținem la masă pe toți oamenii care ne vizitează. Ca și ascultări, avem foarte mult de lucru. Fie la betoane, fie în atelierul în care confecționăm icoane, candele. În perioada marilor sărbători, de Crăciun, de Paști, dar și la începutul anului școlar, ne îngrijim de bătrânii din zonă și de copii. Celor mici le cumpărăm ghiozdane, ajutați de enoriași sau de alți credincioși mobilizați în mediul online, iar pe bătrâni îi sprijinim cu alimente, cu medicamente și cu ce mai putem noi”, ne mai spune părintele arhimandrit.

Rugăciunea permanentă a inimii

Pentru că totul aici respiră a rugăciune, nu puteam să nu îl rog pe părintele stareț să vorbească despre acest lucru: „Rugăciunea esențială a monahului este «Doamne Iisuse Hristoase, miluiește‑mă pe mine păcătosul!». Pe aceasta o spunem și când suntem la ascultare, în orice moment, oriunde ne‑am afla. Acesteia i se adaugă canonul fiecărui monah în care se includ multe alte rugăciuni, metanii. Spunem rugăciunea inimii, pentru că altfel nu am ști cum să chivernisim liniștea de aici și nu am putea rezista. În ceea ce mă privește, cred că nu eu am ales acest drum al călugăriei, ci el m‑a ales pe mine. Eu am crescut pe lângă chinovie, pe lângă rânduiala monahilor. La Mănăstirea Parva am prins începuturile vieţii mănăstirești. Părinții la vremea aceea dormeau acolo vara în corturi, iar iarna în peșteri. Și pentru mine, copil fiind, lucrul părea foarte frumos. De atunci mi‑a rămas în suflet dragostea pentru viața de pustnicie. De asta am dorit o zonă cât mai retrasă. Vreau să simt natura. Aici acumulez multă tăcere și liniște, pentru că noi doar la slujbe ne întâlnim sau la câte o mică sinaxă. În rest fiecare își știe de rugăciune și de ascultare. Nu ne conturbăm unul pe altul. Fiecare își știe chemarea. Ca duhovnic, evident, cunosc ceea se petrece dincolo de zidurile mănăstirii. Cea mai mare problemă a oamenilor de astăzi este lipsa de răbdare. Dacă omul ar avea răbdare, multe ar face, și multe nu ar face. Ceea ce se întâmplă nu sunt doar încercări de la Dumnezeu, ci și unele pe care ni le provocăm singuri. Dar, sigur, există și o vindecare: răbdarea, în primul rând, apoi, o legătură foarte strânsă cu Dumnezeu. Asta însemnând nu numai rugăciune, ci și gânduri și trăiri frumoase. O legătură cu Dumnezeu eu o văd și într‑o relație firească și sinceră cu aproapele. De aceea, doar ca duhovnic îndrăznesc să dau un sfat semenilor: Țineți‑vă strâns legați de Biserică. Priviți mai puțin în afara voastră ca oameni și mai mult în interiorul vostru. Dacă priviți în afara voastră începeți să judecați, să invidiați, dar dacă vă uitați în interior, nu aveți nici o problemă cu ceilalți”, mărturisește părintele stareț.

Am plecat tăcut de la mănăstirea din nori a părintelui Ioan. Și parcă nu mi‑aș fi dorit să cobor niciodată de acolo de sus. M‑am scoborât totuși, ca să mă pot obișnui să privesc mai puțin în afara mea și mai mult în mine, ca să deprind lucrarea nejudecării semenilor, neinvidierea și mai ales tăcerea, liniștirea gândurilor și să aduc pacea în inima mea...