Cale de reflecție, curăție, smerenie și pocăință

Praznicul Nașterii Mântuitorului Iisus Hristos se apropie cu pași repezi, iar bucuria și solemnitatea acestui însemnat eveniment din istoria mântuirii luminează în mijlocul geros al anotimpului rece și ne cheamă pe toți cu căldură să ne împărtășim din bucuria întrupării Fiului lui Dumnezeu. Este un moment ales în spațiul liturgic ortodox, unul dintre praznicele cele mai îndrăgite de creștini, dar și un eveniment care, înainte de orice, presupune o pregătire duhovnicească. Iar această pregătire spirituală începe cu perioada de post care precedă acest praznic al dragostei.

Cele 40 de zile de pregătire, prima perioadă de post din cuprinsul anului bisericesc și ultima din cadrul anului civil, aduc în prim‑plan mesajul dragostei lui Dumnezeu pentru oameni: „Așa a iubit Dumnezeu lumea, încât pe Fiul Său Cel Unul‑Născut L‑a dat ca oricine crede în El să nu piară, ci să aibă viaţă veşnică” (Ioan 3, 16). De aceea, Postul Crăciunului nu este doar o cale de conștientizare și de pocăință, ci și un mijloc de îm­părtășire cu Hristos Întrupat, Mesagerul dragostei dum­nezeiești.

În spațiul creștin ortodox, postul nu reprezintă doar un subiect de reflecție, pe care părinții, scriitorii bisericești și teologii l‑au abordat și l‑au analizat de‑a lungul timpului în diverse lucrări și studii. Dincolo de orice astfel de abordare teoretică, postul se identifică cu o realitate cât se poate de pragmatică a vieții creștine. Mai mult, postul se numără printre particularitățile trăirii ortodoxe; este o coordonată care participă la conturarea dimensiunii dinamice a vieții creștin‑ortodoxe. Metaforic vorbind, postul este una dintre „razele care îl conduc pe creștin către aflarea Soarelui Hristos”.

Spre conturarea acestei dimensiuni practice a postului se îndreaptă și rândurile de față. Așa cum aminteam, sunt numeroase lucrările care vorbesc despre post, mai ales că practica postului nu este una care se rezumă exclusiv la realitatea religioasă. S‑a vorbit despre originea postului, despre tradiția acestei practici în istoria creștinismului, despre practici similare în tradițiile religioase ale lumii; totodată, separat de dimensiunea lui spirituală, postul a fost asimilat unui regim culinar sau a fost redus la un simplu remediu medical. În toate cazurile însă, scopul postului a fost asimilat cu vindecarea și sănătatea trupească. În spiritualitatea creștină, această vindecare și sănătate trupească sunt completate cu vindecarea și însănătoșirea spirituală, sufletească.

În viața creștină, bucuria și folosul postului vin tocmai din faptul că această practică nu este limitată doar la un anumit aspect sau doar la o anumită coordonată din existența omului, ci privește întreaga activitate a persoanei. Deși, din perspectivă liturgică vorbind, Biserica a rânduit perioade anume de post, totuși, întreaga viață a creștinului se cere a fi un post continuu, adică o lepădare, o reacție și o restricție de la păcat, de la patimi, de la tot ceea ce poate fi dăunător, deopotrivă trupului și sufletului. În „Capete despre dragoste”, Sfântul Maxim Mărturisitorul subliniază faptul că postul și înfrânarea se numără între virtuțile trupului (Filocalia, vol. II, p. 259). Același lucru este amintit și de Sfinții Varsanufie și Ioan, care observă în post o pedagogie a trupului: „Doar ce este postul altceva decât o pedagogie a ­trupului, spre supunerea trupului sănătos şi spre slăbirea pornirii lui spre patimi. Căci zice: «Când sunt slab, atunci sunt tare» (2 Cor. 12, 10). Iar boala e mai presus de certarea pedagogică şi celui ce o suportă cu răbdare și mulţumeşte lui Dumnezeu i se socoteşte în loc de nevoință sau chiar mai mult, şi culege din răbdarea aceasta rodul mântuirii. Deci nu trebuie să slăbeşti trupul prin post, când el e slab prin el însuşi. Mulţumeşte lui Dumnezeu că ai fost izbăvit de osteneala înfrânării” (Filocalia, vol. XI, p. 133).

Îndemnurile patristice enun­țate mai sus conturează înțe­lesul complet al postului. În acest sens, este important de evidențiat faptul că practica postului nu trebuie redusă sau limitată la abordarea ei cronologică, adică la o simplă perioadă din anul bisericesc, cu care s‑a obișnuit și în care creștinul are datoria de a se abține de la o serie de preparate culinare. Postul nu trebuie văzut sau perceput ca o datorie, ca o obligație, pentru că astfel apare riscul formalismului, adică al rutinei, al actelor superficiale lipsite de orice esență. Un creștin care înțelege prin actul postirii o practică impusă în plan religios de către Biserică sau de către tradiție și percepe postul asemenea unei con­diții, necesară pentru completarea altor obligații spirituale, riscă imposibilitatea de a vedea frumu­sețea și noblețea îndeletnicirii postului. Postul este o bucurie, nicidecum o datorie. Dacă avem în prim-plan ceea ce spunea Evagrie Ponticul - „postul să‑ți fie cu toată puterea, ca înaintea Domnului. El curățește păcatele și fărădelegile tale; face sufletul cuviincios, sfințește cugetarea, alungă demonii și apropie de Dumnezeu” (Filocalia, vol. I) -, atunci nu mai există nici un dubiu în privința faptului că, pentru creștinul ce Îl caută pe Hristos, postul se identifică cu rețeta aflării desăvârșirii. Sfântul Maxim Mărturisitorul accentuează că „cel ce iubeşte pe Dumnezeu trăieşte pe pământ viaţă îngerească, postind şi priveghind, cântând şi rugându‑se şi gândind pururea numai lucruri bune de tot omul (Filocalia, vol. II, p. 75).

Omul, ființă creată de Dumnezeu „după chipul și după asemănarea Lui” (Facere 1, 26), poartă în ființa lui darul creșterii spirituale, al evoluției către Creatorul său. Mai mult, Sfântul Grigorie Teologul amintește despre acel dor divin pe care omul, creatură și chip al lui Dumnezeu, îl poartă în sine; amintește despre pasiuneadivinului pe care omul o trăiește în ființa sa. Cu alte cuvinte, în adâncul ființei umane există, încă de la creație, acel sâmbure al setei de Dumnezeu, de absolut. Orice acțiune care ne descoperă această sete și foame de Dumnezeu constituie, în egală măsură, o urcare către El și un motiv în plus de a ne apropia de Hristos. Bucuria pe care lumina o aduce celui aflat în întuneric sau de care căldura soarelui îl împărtășește pe cel înghețat se aseamănă bucuriei pe care omul o trăiește și o conștientizează pe măsură ce Îl descoperă pe Dumnezeu. Din această bucurie, care începe în apa Botezului și continuă apoi prin virtuți, oricât s‑ar îm­părtăși, omul nu se poate simți vreodată sătul. Apropierea de Hristos implică efort, presupune creștere și asumare liberă și responsabilă a faptelor. Iar această creștere spre și către Hristos se identifică cu postul. Din această cauză, am subliniat mai sus că postul nu poate fi limitat la o anume perioadă din cursul anului bisericesc sau la o anumită perioadă de peni­tență. Cu practica postului, adică cu apropierea de Hristos, apropiere care presupune fapte bune, înfrânare, ferire de păcat, se identifică, în mod simbolic, întreaga viață și trăire creștină. Până la întâlnirea cu Hristos, creștinul postește, pentru că prin post el descoperă lumina care îl conduce spre lumină. Un cunoscut filosof creștin rus, Nikolai Berdiaev, accentuează acest post continuu pe care îl trăiește creștinul virtuos: „Întreaga viață morală nu constă, în fond, decât în a dobândi energia vieții spirituale, victoria asupra nevolniciei și tenebrelor vieții naturale. Crești­nismul ne îndeamnă să biruim lumea și nu să i ne supunem. Smerenia pe care ne‑o cere nu are nimic de‑a face cu supunerea; ea este, dimpotrivă, o nesupunere, o îna­intare pe calea celei mai mari rezistențe” (Despre menirea omului, Ed. Aion, p. 159). În egală măsură, continuând ideea filosofului rus, suntem încre­dințați să afirmăm că postul nu este o condiție sau o perioadă de restricție, ci dimpotrivă, este o perioadă a bucuriei și a împărtășirii din apropierea de Hristos. Postul este o libertate. „Aceasta este deplina noastră libertate”, amintesc Sfinții Varsanufie și Ioan, „căci, în fond, voia lui Dumnezeu e ceea ce corespunde firii noastre adevărate. Voia contrară voii lui Dumnezeu e cea prin care voim ceea ce nu e spre adevărata noastră libertate. Prin ea nu voim în mod cu adevărat liber. Ea nu e de fapt voia noastră, ci voia unor forţe contrare care ne robesc. Dar, când ştim care e voia lui Dumnezeu şi lucrăm conform ei, suntem liniştiţi ca într‑un post şi vom fi şi după aceea” (Filocalia, vol. XI, p. 78).

Iată, așadar, frumusețea și folosul postului. Întocmai precum pacientul aflat în fața unui doctor primește și prețuiește indicațiile acestuia pentru a se recupera și a scăpa de boala ce l‑a cuprins, în același fel, creștinul are la îndemână practica postului, care nu se limitează la perioade de restricție alimentară, ci se identifică cu întregul și continuul proces de despătimire și înlăturare a păcatelor. În acest efort, doctorul este Hristos, iar mediul în care creștinul primește îndemnul postului nu este spitalul, ci Biserica, adică „spitalul cel obștesc al sufletelor” (Sfântul Ioan Damaschinul). De aceea, folosul postului se descoperă în practicarea lui, în înțelegerea lui și în descoperirea frumuseții lui. Totodată, postul nu trebuie întâmpinat cu tristețe sau cu un sentiment de reținere. Cel care suferă se înseninează și se bucură întotdeauna de faptul că, pentru suferința lui, există tratament. Mai mult, el nu întârzie să urmeze îndată cele prescrise, iar efortul lui se împletește cu optimism și speranță. Prins în valurile ispitelor, creștinul privește cu bucurie postul, deo­potrivă mijloc de curăție și mod de a‑L întâlni și a se împărtăși din prezența lui Hristos. Să‑L întâmpinăm și noi, prin urmare, pe Hristos, făcând din practica postului armă de lumină și prilej de bucurie și sănătate spirituală și trupească.