Gânduri despre ipocrizie și viață

La origine, ipocritul a fost un simplu ac­tor de teatru, cel puțin așa ne spune etimologia cuvântului grecesc hypokritos. În Grecia antică, actorul purta o mască din spatele căreia dădea replici și-și juca rolul din tragedii mai întâi, apoi și din comedii. Însă, pe scena teatrului, actorul interpreta totdeauna ceva diferit de viața lui, așadar, se transpunea în pielea unui personaj care nu era el, era altcineva; din acest motiv omul-actor devenea pe scenă un alter ego cu rolul de a emite replici. De aici pornește, pe scurt, povestea ipocritului din toate epocile, iar ipocritul-actor este probabil cea mai nevinovată ipostază în care putem identifica starea ipocriziei, deși chiar și acest rol poate deveni un soi de trambulină pentru ca cineva să-și decline adevărata identitate, de la simpla simulare și până la patologie. Poate că nu în mod întâmplător, Sfântul Ioan Gură de Aur - un exce­lent cunoscător al culturii antice grecești - a cri­ticat în termeni foarte duri actorii, dar și pe creș­tinii care obiș­nuiau să meargă la reprezentațiile teatrale.

Totuși, până unde poate ajunge ipocrizia? Avem de-a face în acest caz doar cu simpla intenție a unei camuflări, a unei prefăcătorii sau cu o patimă sufletească? Pentru creștin, cel puțin, ipocrizia este o adevărată catastrofă, iar dacă nu ia aminte la propriul sine, îl poate îndepărta, așa cum vom vedea în continuare, chiar și de la calea mântuirii!

Dialogul

Astăzi, epoca acelui teatru antic în care masca ascundea adevărata față a omului a trecut de mult; cu toate acestea, ipocrizia dăinuie și va dăinui în mod cert până la sfârșitul lumii. Fiecare dintre noi o îmbrățișează - intenționat sau nu și în măsuri diferite - de fiecare dată când evită răspunderea care însoțește propriile fapte sau când egoismul îl face să conteste evidența lucrurilor. Iar dialogul, mai bine zis lipsa dialogului, este ceea ce caracterizează în principal discuția cu omul ipocrit, fapt ce-i și descoperă fără menajamente dedublarea.

Experimentul ipocriziei

În afara duplicității personale, în calitate de fenomen de masă, ipocrizia se manifestă cu mare vizibilitate în perioadele tiranice, dictatoriale. Celor trecuți de o anumită vârstă, cu siguranță le-a rămas în memorie atmosfera din perioada comunistă, care la nivelul sistemului era realmente îmbibată de ipocrizie. Prin promovarea falsului grosolan și prin amenințarea delațiunii, o întreagă societate mima în chip ipocrit realizările extraordinare ale partidului comunist și ale „iubitului său conducător”. Probabil puțini conștien­tizau la acea vreme că miza acelui spectacol grotesc era în fapt pervertirea conștiinței omului, care în esență este prin fire creștină.

Martirii adevărului

Pe de altă parte, cei care nu au consimțit cu sistemul au ajuns în pușcării pentru a fi „reeducați” prin orice mijloace. La rândul lor, mulți dintre acești oameni au rezistat în fața compromisului prin credința neclintită în Hristos. Citim despre aceste lucruri în cărțile lui Nicolae Steinhardt sau Ioan Ianolide, ca să dăm doar două exemple. Și tot la acești mărturisitori citim despre acea teribilă prevestire că comunismul nu va fi murit, ci va fi pregătit să fie resuscitat.

Desigur că de o importanță aparte pentru înțelegerea fenomenului este modul în care este tratată ipocrizia în Evanghelie. Semnificativă este înainte de toate atitudinea Mântuitorului Care nu mustră pe nimeni în timpul activității Sale publice, cu excepția ipocriților, a celor ce fățărniceau respectarea Legii. Foarte interesant este și că pe ipocriți nici nu-i vindecă de vreo boală. Dimpotrivă, îi mustră și le amintește: „Fățarnicilor, bine a prorocit despre voi Isaia, când a zis: Poporul acesta Mă cinstește cu buzele, dar inima lor este departe de Mine” (Matei 15, 7-8). Aceasta întrucât prin ipocrizie omul își creează o personalitate aparentă, dedublată, falsă și astfel sufletul lui nu mai poate fi nici tămăduit, nici orientat spre adevărata credință.

Dimensiunea eshatologică a ipocriziei

Se cuvine totuși subliniat și faptul că ipocrizia nu reprezintă doar o patimă sau un instrument de pervertire sufletească pasageră, ci reprezintă un fenomen cu implicații veșnice, cel puțin așa vedem din cuvintele Scripturii, care sunt revelatoare. Spre pildă, Hristos nu Se limitează la a stig­matiza ipocrizia ca stare nefirească, ci-i arată inclusiv consecințele eshatologice, atunci când spune: „Fățarnicilor! fața cerului știți s-o deosebiți, dar semnele vremilor nu puteți să le cunoașteți?” (Matei 12, 56). La acest punct putem vedea că în cele din urmă ipocrizia este o stare care îți împiedică accesul nu doar la realitatea vieții, ci chiar la distingerea adevărului revelat. De aceea, Mântuitorul nu ezită să prorocească acestei categorii de oameni chiar osânda veșnică: „Vai vouă, cărturarilor şi fariseilor fățarnici! Că închideți împărăția cerurilor înaintea oamenilor; că voi nu intrați, şi nici pe cei ce vor să intre nu-i lăsați” (Matei 16, 3). Cutremurătoare cuvinte, care arată unde poate să ducă ipocrizia în credință!

Astăzi ca totdeauna

În final, nu putem trece cu vederea faptul că în spațiul public contemporan - în actul religios, în cultură, la fel ca și în politică -­ asistăm la un sfidător reviriment al ipocriziei. Desigur că, dacă această patologie s-ar limita doar la lumea prezentă, am putea considera fenomenul oarecum în continuarea teatrului antic sau a mai recentului cult al partidului comunist, drept o pasageră stare decadentă. Însă, după cum am arătat și mai sus, din perspectiva adevărului creștin, ipocrizia nu este o stare lipsită de urmări nici în spațiul comunității eclesiale istorice, nici în veacul viitor, încât poate lipsi de sens întreaga existență a omului.